Primăria Buzău

Cetățeni de Onoare

Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău este acordat persoanelor care au contribuit în mod remarcabil la dezvoltarea și promovarea orașului, reprezentând un simbol al recunoștinței și respectului comunității locale.

Nume Complet	Detalii Viață
Alstani Achim	Alstani Achim (n. 25 mai 1932, Bărbătești – Vâlcea) este general parașutist (r), provenit dintr-o familie de funcționari publici. A urmat școala primară în satul natal, liceul la Oradea și Școala Militară din Sibiu, fiind avansat locotenent în 1953. Cariera sa militară s-a desfășurat într-un parcurs constant ascendent. A ocupat funcții de comandă și conducere în mai multe unități militare, a absolvit Academia Militară din București, a fost șef de Stat Major la unități din Buzău și în Regimentul de Parașutiști, comandant al Regimentului de Parașutiști Buzău și, ulterior, comandant al Trupelor de Parașutiști București între 1983 și 1988. A fost avansat succesiv până la gradul de general de brigadă, remarcându-se prin organizarea unor aplicații militare de amploare, evaluări excelente ale unităților conduse și prin evenimente militare naționale apreciate la nivelul conducerii armatei. În plan politic și administrativ, a fost membru PCR între 1954 și 1989, iar din 1992 membru PDSR, ocupând funcții de conducere în structurile locale și naționale, fiind consilier municipal în Buzău între 2000 și 2004 și președinte al Comisiei de protecție socială. Din 2008 este președintele Filialei Buzău a Asociației Naționale „Cultul Eroilor – Regina Maria”, unde a devenit una dintre figurile centrale ale activității memoriale din județ. A coordonat proiecte de restaurare și construire a monumentelor eroilor, amenajarea cimitirelor și parcurilor comemorative, educația patriotică a tinerilor și protejarea patrimoniului comemorativ. Printre realizările sale se numără consolidarea Monumentului Regimentului 48 Infanterie și amenajarea Parcului Eroilor, ridicarea de monumente în mai multe localități buzoiene, inițierea publicației „Buzăul Eroic”, realizarea albumului „Monumente și eroi buzoieni” și susținerea concursului interșcolar „Monumente și eroi, mărturii peste timpuri”.
Andruh Marius	Andruh Marius, născut la 15 iulie 1954 în comuna Smeeni, județul Buzău, este chimist de prestigiu și academician, membru al Academiei Române din anul 2001 și membru titular din 2009. În cadrul Academiei, a deținut funcții de conducere importante, fiind președinte al Secției de Științe Chimice din 2009, iar din anul 2022 vicepreședinte al forului academic. Din 2021 este director al Centrului de Chimie Organică „C. D. Nenițescu”. Ca academician, a susținut discursul de recepție intitulat „Originalitatea cercetătorului”, în anul 2014. A absolvit Liceul „B. P. Hasdeu” din Buzău în 1973 și Facultatea de Chimie a Universității din București în 1979, obținând titlul de doctor în chimie în anul 1988. Specializarea postdoctorală și-a continuat-o în centre universitare de elită din Europa, la Paris și Göttingen, beneficiind de prestigioasa bursă „Alexander von Humboldt”. Din anul 1984 își desfășoară activitatea didactică și de cercetare în cadrul Facultății de Chimie a Universității din București, unde este profesor universitar din 1996 și director de departament din 2004. A fost profesor asociat la Universitatea Québec din Montreal și a avut numeroase stagii ca profesor invitat în universități de renume din Europa și din afara acesteia, contribuind constant la schimburile academice internaționale. Activitatea sa științifică este recunoscută pentru contribuțiile semnificative în domeniul chimiei combinațiilor complexe polinucleare și al magnetismului molecular. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în peste 270 de articole științifice, capitole de cărți și volume de specialitate, fiind totodată coautor al unor manuale de chimie pentru învățământul liceal. Laboratorul pe care îl conduce a făcut parte dintr-o rețea de excelență a Uniunii Europene, care a stat la baza înființării Institutului European de Magnetism Molecular, instituție în a cărei conducere a activat timp de mai mulți ani. A susținut conferințe și seminarii în numeroase centre universitare și de cercetare din Europa, America de Nord, Asia și America de Sud și este implicat activ în viața științifică internațională, fiind membru în colective editoriale ale unor reviste de prestigiu și redactor-șef al Revue Roumaine de Chimie. De asemenea, a avut un rol esențial în coordonarea și evaluarea performanței academice la nivel național și european. Pentru activitatea sa remarcabilă, a primit numeroase distincții și titluri onorifice, inclusiv ordine naționale, premii ale societăților de chimie din România și Germania, titluri de Doctor Honoris Causa acordate de universități din România, Franța și Republica Moldova, precum și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Buzău.
Antonescu Petre (post-mortem)	Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – 22 aprilie 1965, București) a fost un arhitect de primă mărime al României, considerat alături de Ion Mincu drept unul dintre cei mai importanți creatori ai arhitecturii românești moderne. Formare la École des Beaux‑Arts din Paris (diplomat în 1899), a predat Istoria arhitecturii la Școala de Arhitectură din București între 1900 și 1938, fiind și rector în perioada 1931–1938, și a condus societăți profesionale de profil; a fost membru al Academiei Române și laureat al Premiului Național de Arhitectură. Proiectele sale publice și civice majore includ Arcul de Triumf (1935–1936), Primăria Generală a Capitalei, Facultatea de Drept din București, Cazinoul din Constanța, Cazinoul și Hotel Palas din Sinaia, Palatele de Justiție din Buzău și Brăila și numeroase clădiri bancare, universitare și culturale. Antonescu a reușit să integreze elemente ale tradiției arhitecturale românești în concepte moderne urbane, influențând profund învățământul arhitectural și peisajul construit al României.
Badea Adrian-Alexandru	Badea Adrian Alexandru este profesor universitar, doctor inginer și președinte al Academiei Oamenilor de Știință din România din anul 2016. Originar din județul Buzău, provine dintr-o familie cu puternice rădăcini intelectuale și antreprenoriale. Tatăl său, Nicolae Badea, fiu de țăran sărac din comuna Pleșcoi, a urmat studii superioare în economie, devenind doctor în economie la Universitatea din Frankfurt am Main și ocupând ulterior funcții de conducere în Banca Națională a României. Mama sa, Elena Badea, născută Bodeanu, provenea dintr-o cunoscută familie de negustori buzoieni, cu contribuții importante la viața economică și religioasă a orașului. Născut la 7 februarie 1946, Adrian Badea a urmat cursurile Liceului „Mihai Viteazul” din București, pe care l-a absolvit în 1963, continuându-și studiile la Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Energetică, finalizate în 1968. Copilăria și vacanțele le-a petrecut frecvent la Buzău, în casa bunicilor. În anul 1973 a obținut titlul de doctor inginer la Institutul Energetic din Moscova. Activitatea sa academică și de cercetare a fost completată, începând cu anul 1992, de stagii de cercetare desfășurate timp de un deceniu în Franța, la instituții de prestigiu precum Centrul de Cercetări Nucleare Grenoble, École des Mines Paris, INSTN și ADEME, în domenii precum energetica nucleară, transferul de căldură, managementul mediului și sursele regenerabile de energie. În cadrul Universității Politehnica din București, a fost profesor și șef al Catedrei de Centrale Electrice și Energetică Industrială, decan al Facultății de Energetică între 2000 și 2006 și prorector al universității timp de șase ani. Este conducător de doctorat și a coordonat peste 50 de teze de doctorat, inclusiv în cotutelă cu universități din Franța și Italia. Pentru contribuțiile sale, a fost numit expert al Uniunii Europene în domeniul energiei și al schimbărilor climatice. A deținut numeroase funcții de conducere și reprezentare științifică, fiind președinte al Conferinței Internaționale Energie – Mediu timp de zece ediții, președinte al Societății pentru Energii Regenerabile, Inepuizabile și Noi, membru al unor organisme naționale și internaționale din domeniul energetic și al cercetării științifice, precum și vicepreședinte al unor consilii naționale academice. Activitatea sa științifică este reflectată într-un număr impresionant de publicații: cărți, monografii, cursuri universitare și sute de lucrări indexate în baze de date internaționale de prestigiu, cu mii de citări și indicatori bibliometrici relevanți, confirmând o carieră academică solidă și o recunoaștere internațională consistentă.
Banu George	George Banu (22 iunie 1943 – 21 ianuarie 2023) a fost unul dintre cei mai importanți critici de teatru ai spațiului cultural european, născut la Buzău și format într-un mediu intelectual solid. Fiul medicului Eugen Banu, specialist în boli contagioase, și-a început educația la Liceul „B. P. Hasdeu” și la Școala Normală din Buzău, continuând apoi studiile la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, la secția Teatrologie-Filmologie. A debutat ca critic de teatru și film în reviste culturale de prestigiu din România, precum „Contemporanul”, „Teatrul” și „România literară”, iar ulterior și-a desfășurat o mare parte a activității în Franța. Între anii 1981 și 1988 a fost redactor-șef al revistei „Arta teatrului”, editată de Teatrul Național Chaillot și Actes Sud, contribuind decisiv la dialogul cultural româno-francez. Formarea sa academică a fost una excepțională: doctor în estetică la Universitatea din București, doctor în studii teatrale la Sorbona și doctor de stat în estetică, cel mai înalt titlu universitar francez. A fost profesor la Sorbona și la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve, director al Academiei Experimentale de Teatru și președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, funcție pe care a exercitat-o timp de trei mandate, devenind ulterior președinte de onoare. Opera sa cuprinde un număr impresionant de volume de referință dedicate teatrului modern, regiei, actorului, scenografiei și memoriei spectacolului, multe dintre ele premiate și traduse în mai multe limbi. A coordonat colecții editoriale prestigioase și a publicat autori esențiali ai teatrului european, contribuind la configurarea gândirii teatrale contemporane. În paralel, a realizat filme documentare pentru televiziunile română și franceză și a susținut conferințe în marile centre culturale ale lumii. Recunoașterea internațională a fost confirmată prin numeroase distincții, printre care titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC București, premii ale criticii teatrale franceze, Marele Premiu al Academiei Franceze pentru promovarea culturii franceze și calitatea de membru de onoare al Academiei Române. A fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului Buzău și a primit pașaport diplomatic pentru contribuția sa remarcabilă la diplomația culturală dintre România și Franța.
Băieșu Ion (post-mortem)	Ion I. Băieşu (n. Ion Mihalache, 2 ianuarie 1933 – 21 septembrie 1992, New Jersey) a fost prozator, dramaturg, scenarist şi publicist originar din satul Băieşti, comuna Aldeni; şi‑a adoptat oficial pseudonimul literar la 9 martie 1967. A urmat şcoală primară în Băieşti şi Popeneţi, Liceul Comercial din Buzău şi Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” (1951–1952), a lucrat ca redactor la publicaţii precum „Albina” şi „Scânteia tineretului”, a absolvit ulterior studii în Drept, Filosofie şi Filologie (1961) şi, după 1969, s‑a dedicat în exclusivitate activităţii literare. A debutat editorial în 1956 cu schiţe (Necazuri şi bucurii) şi a fost autorul unor volume notabile de proză şi piese de teatru — între ele Suferau împreună (1965), Umor (1970), Dragoste bolnavă (1980) şi romanul Balanţa (1985, ediţie necenzurată 2011) — precum şi dramaturgia Vinovatul (1968), Presul (1970) sau În căutarea sensului pierdut (1979). A fost premiat frecvent (Premiul „Ion Luca Caragiale” al Academiei Române în 1970, Premiul Uniunii Scriitorilor şi alte distincţii) şi a obţinut premii de scenariu cinematografic (ACIN 1976, 1979), contribuind puternic la literatura şi teatrul românesc contemporan.
Barbu Ionuţ (post-mortem)	Barbu Ionuţ s-a născut la Buzău pe 12 octom- brie 1978. Era corespondent al Antenei 1 din 2003 şi absolvise Universitatea Politehnica din Bucureşti. A pierit la datorie, pe 24 mai 2004, în timp ce filma tra- gicul accident de la Mihăileşti.
Bălănescu Mihail	Mihail I. Bălănescu (9 noiembrie 1922 – 18 octombrie 2018) a fost inginer, profesor universitar asociat, doctor în științe tehnice și membru de onoare al Academiei Române. S-a născut în comuna Tohani, la acea vreme parte a județului Buzău, provenind dintr-un mediu care i-a cultivat rigoarea intelectuală și spiritul civic. Studiile primare le-a urmat în satul natal, gimnaziul la Mizil, iar liceul la „B. P. Hasdeu” din Buzău, absolvit în 1940. Deși a fost admis simultan la Școala Politehnică din București și la Facultatea de Fizico-Chimie a Universității din București, a ales Politehnica, Facultatea de Construcții și Instalații, pe care a absolvit-o magna cum laude în 1945. În primii ani de activitate a lucrat ca inginer proiectant de structuri de rezistență pentru poduri, viaducte și tuneluri feroviare, iar ulterior a ocupat funcții de conducere în instituții centrale ale statului, coordonând proiecte majore precum Centrul de Producție Cinematografică Buftea, Teatrul de Operă și Balet din București și structura de rezistență a corpului central al Casei Scânteii, una dintre primele construcții de mari dimensiuni din România realizate cu profile laminate sudate. Cariera sa a cunoscut o etapă decisivă odată cu implicarea în realizarea Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele, alături de savantul Horia Hulubei. Activitatea în domeniul nuclear a fost brutal întreruptă în 1958, când a fost arestat de Securitate și condamnat la detenție și muncă forțată, experiență care i-a marcat profund destinul profesional și personal. După eliberare, a revenit treptat în cercetare, iar din 1963 a reluat activitatea la Institutul de Fizică Atomică, unde a deținut funcții de conducere, inclusiv cea de director al Programului Național de cercetare-dezvoltare în domeniul aplicațiilor nucleare. Este doctor în științe nucleare, cu stagii de cercetare desfășurate în centre de prestigiu din Franța, la Saclay și Grenoble, iar rezultatele activității sale științifice s-au materializat în tehnologii originale de protecție biologică împotriva radiațiilor Gamma și Neutroni-Gamma, utilizate industrial în România și în alte state cu programe nucleare. A publicat peste 150 de lucrări de specialitate, a realizat peste 100 de proiecte de inginerie structurală și este autor de brevete și patente valorificate printr-o companie industrială pe care a condus-o după 1990. Pe plan internațional, a avut un rol important în cadrul Agenției Internaționale pentru Energia Atomică, fiind guvernator al României și vicepreședinte al Consiliului Guvernatorilor. Pentru contribuțiile sale excepționale în tehnologia nucleară și protecția mediului, a primit în anul 2004 Medalia „Alvin Weinberg”, cea mai înaltă distincție acordată de American Nuclear Society. După 1990, s-a implicat activ în viața politică, fiind deputat și senator, președinte al Comisiei parlamentare pentru protecția mediului și membru al comisiilor pentru sănătate și integrare europeană. A fost președinte al filialei județene Buzău a Partidului Național Liberal și a ales, ulterior, retragerea din viața politică activă. Recunoașterea publică a contribuțiilor sale a fost încununată prin alegerea sa ca membru de onoare al Academiei Române, publicarea volumului autobiografic O istorie pentru posteritate și acordarea titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău, confirmând statutul său de personalitate majoră a științei și societății românești.
Bârsănescu Ştefan (post-mortem)	Ștefan Bârsănescu (6 martie 1895 – 6 noiembrie 1984) a fost una dintre personalitățile fundamentale ale pedagogiei românești, recunoscut ca promotor al pedagogiei culturii și considerat cel mai coerent reprezentant al acestui curent în România. Născut în comuna Viperești, județul Buzău, și-a început studiile în localitatea natală, continuându-le la Buzău, la Seminarul „Sf. Andrei” din Galați și apoi la Universitatea din Iași, unde a obținut licențe în Drept și Filozofie, precum și titlul de doctor în filozofie și pedagogie. Formarea sa intelectuală a fost completată prin stagii și cursuri urmate în marile centre universitare germane, la Berlin, München, Jena și Leipzig, influențe care i-au modelat viziunea asupra educației ca fenomen cultural complex. Teza sa de doctorat, dedicată filosofului Émile Boutroux, a marcat începutul unei cariere academice de mare profunzime, orientată spre analiza relației dintre cultură, educație și societate. A desfășurat o activitate didactică îndelungată și prestigioasă la Iași, ca profesor în învățământul liceal și universitar, director al Școlii Normale „Vasile Lupu” și titular al catedrei de pedagogie a Universității din Iași. Deși a fost îndepărtat temporar din mediul universitar în perioada postbelică, a revenit ulterior la catedră, de unde s-a pensionat în 1965. În anul 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Opera sa este una de amploare excepțională, însumând zeci de volume, manuale școlare și câteva sute de studii și articole publicate în țară și în străinătate. Lucrările sale au abordat pedagogia teoretică și practică, didactica, istoria educației, politica școlară și cultura educației, contribuind decisiv la fundamentarea gândirii pedagogice moderne în România. Prin rigoarea cercetării și amploarea perspectivei, Ștefan Bârsănescu este considerat cel mai prolific istoric al instituțiilor de învățământ și al ideilor pedagogice românești. A trecut la cele veșnice la Iași, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea, lăsând în urmă o moștenire intelectuală durabilă. Ca recunoaștere a contribuției sale la cultura și educația românească, a fost declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău, post-mortem.
Bighei Irina Maria
Bistriceanu Valeriu (post-mortem)	Valeriu Bistriceanu (7 februarie 1955 – 30 aprilie 2017) a fost medic primar de medicină generală și medicina familiei, doctor în științe medicale, scriitor și promotor activ al culturii și educației medicale. Născut la Piatra Neamț într-o familie de intelectuali, și-a manifestat timpuriu interesul atât pentru știință, cât și pentru literatură, publicând poezii și fotografii încă din anii de liceu, perioadă în care a activat în cenacluri literare locale. A absolvit Facultatea de Medicină „Gr. T. Popa” din Iași în 1981, cu rezultate academice remarcabile, și s-a stabilit ulterior la Buzău, unde și-a construit cariera profesională și viața de familie. A obținut titlul de doctor în științe medicale cu o teză dedicată rolului bolilor de piele în practica medicului de familie, domeniu în care a devenit una dintre vocile cele mai influente din România. A avut o contribuție decisivă la afirmarea și consolidarea medicinei de familie ca specialitate distinctă în sistemul sanitar românesc, implicându-se activ în structurile profesionale și sindicale ale medicilor. A deținut funcții de conducere în organizații naționale de profil, a fost membru în colegii editoriale ale unor reviste medicale de prestigiu și director executiv al Institutului Național de Medicină a Familiei. Prin demersurile sale susținute, a contribuit la recunoașterea oficială a specialității de medicină de familie, moment esențial în reforma sănătății din România. În paralel cu activitatea medicală, a inițiat și susținut numeroase proiecte educaționale și culturale la Buzău, între care Școala de vară pentru medici și asistenți, Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu – Arc de suflet peste timp” și Fundația Academică „V. Voiculescu”. A fondat și coordonat instituții de învățământ postliceal, edituri și publicații, devenind un veritabil animator al vieții culturale și profesionale locale și naționale. A fost autor și coautor al unor lucrări medicale și manuale utilizate în formarea personalului sanitar, precum și al unor volume cu caracter literar, inclusiv cărți pentru copii, unele ilustrate chiar de el. Activitatea sa publicistică s-a extins și în presa culturală și medicală, iar participarea la conferințe naționale și internaționale i-a consolidat recunoașterea profesională. Valeriu Bistriceanu a rămas până la final un medic dedicat pacienților și o conștiință civică activă, implicată în apărarea demnității profesiei medicale și în promovarea valorilor culturale. Ca recunoaștere a contribuțiilor sale, a fost declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău, post-mortem, în anul 2017.
Cabel Nicole	Nicolae Cabel (n. 21 noiembrie 1943, Buzău) este poet, scriitor și regizor de film documentar. A absolvit Liceul „B.P. Hasdeu” și apoi I.A.T.C. București — Facultatea de Regie Teatru-Film (1970). Își începe activitatea jurnalistică și literară încă din anii de liceu, debutând cu versuri și cronici de film în publicații locale și naționale; prima cronică de film i-a apărut în decembrie 1961. După absolvire a lucrat ca regizor la Studioul „Sahia-Film” (1970–1992), apoi la Studioul Cinematografic al Armatei (1992–1994). A fost redactor-producător la Editura Video din Ministerul Culturii (1994–1997) și, ulterior, consilier artistic și director artistic-producţie la TV Antena 1 (din 1997). A susținut cursuri și prelegeri universitare, fiind lector și profesor asociat la I.A.T.C. „I. L. Caragiale” și la Universitatea Cultural-Științifică București. A realizat peste o sută de filme documentare de scurt și mediu metraj pentru cinema, televiziune și video, multe intrate în selecții și recompensate la festivaluri naționale și internaționale (peste 50 de premii). Filmele sale au fost prezentate la festivaluri din Montreal, Valladolid, Bilbao, Cracovia, Bombay, Leipzig, Tampere, Budapesta, Roma și altele. A fost membru al juriilor de film și a efectuat numeroase călătorii pentru studiu, filmare sau jurizare. În paralel cu activitatea de film, a fost intens implicat în viața culturală: a publicat poezie, proză și critică cinematografică în reviste precum „Cinema”, „Steaua”, „România Literară” și altele, a avut intervenții la radio și a contribuit la publicații din străinătate (de ex. „Lumină Lină”, New York, 1997). A coordonat și îngrijit editarea unor monografii din ciclul „Centenarul cinematografului românesc” și a promovat figura unor cineaști importanți (Jean Georgescu, Victor Iliu etc.). Este membru activ în organizații profesionale: Uniunea Cineaștilor (UCIN) — cu funcții în Consiliu, Comitetul Director și ca secretar —, DACIN-SARA și Consiliul Național al Cinematografiei. A contribuit la formarea și susținerea cinecluburilor, a inițiat și moderat reuniuni de cine-cenaclu și a îndrumat cineaști amatori din țară. Ca autor, a debutat editorial în 1978 cu volumul de proză scurtă Somnul pe râu; urmează volume de versuri și monografii (de ex. O cometă în cușcă, Victor Iliu). A publicat numeroase titluri, inclusiv ediții și antologii între 1996 și 2021, iar în 2021 a apărut volumul de versuri Carte de dor, dedicat soției sale. A primit distincții importante, printre care Premii ACIN (1972, 1976), UCIN (1991), Diploma de excelență a Ministerului Culturii (2004), Distincția de merit Rotary Club Buzău (2005) și titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Buzău (2005). A inițiat acțiuni comemorative și de promovare a patrimoniului cinematografic, inclusiv înființarea unor premii și realizarea unor busturi și plachete aniversare.
Caraion Ion (post-mortem)	Ion Caraion, pe numele său real Stelian Diaconescu (24 mai 1923 – 21 iulie 1986), a fost poet, eseist, traducător, publicist și editor român, una dintre cele mai complexe și dramatice figuri ale literaturii române din secolul al XX-lea. S-a născut în satul Pălici, comuna Viperești, într-o familie cu origini ardelene și buzoiene, copilăria și adolescența petrecându-le în mare parte la Râmnicu Sărat și Buzău, unde a urmat Liceul „B.P. Hasdeu”. Încă din anii de liceu s-a afirmat ca poet, editând revista „Zarathustra” și debutând publicistic foarte timpuriu. A frecventat Facultatea de Litere și Filosofie din București între anii 1944 și 1948, fără a-și susține licența, desfășurând în paralel o intensă activitate jurnalistică și editorială. A colaborat cu numeroase publicații importante ale vremii și a fost implicat în inițiative culturale de anvergură, lucrând alături de George Călinescu și Virgil Ierunca. Editorial a debutat în anii ’40, însă unele dintre primele sale volume au fost interzise de cenzură, iar creația sa poetică s-a impus rapid prin originalitate, gravitate și forță expresivă. Destinul său a fost profund marcat de represiunea politică. Între 1950 și 1955, apoi între 1958 și 1964, Ion Caraion a fost arestat și condamnat din motive politice, executând unsprezece ani de detenție în cele mai dure închisori și colonii de muncă din România comunistă. Condamnat la moarte în 1958, a supraviețuit experienței carcerale, revenind după eliberare în viața literară ca redactor la reviste de prestigiu precum „Ramuri”, „Gazeta literară” și „România literară”. După 1964, a cunoscut o perioadă de intensă creație și recunoaștere literară. A publicat numeroase volume de poezie și eseu, iar opera sa a fost distinsă cu premii importante, inclusiv Premiul „Eminescu” al Academiei Române și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru activitatea de traducător. A realizat traduceri remarcabile din mari autori ai literaturii universale și a fost un antologator de referință, contribuind la deschiderea literaturii române spre spațiul cultural european și nord-american. În anul 1981, în urma unor presiuni și amenințări, a fost obligat să părăsească România, stabilindu-se la Lausanne, în Elveția. În exil, a continuat să scrie poezie, eseuri și pamflete antitotalitare, a editat reviste culturale multilingve și a colaborat cu numeroase publicații și posturi de radio din Europa și Statele Unite. Deși marginalizat și denigrat în țară în ultimii ani ai regimului comunist, a fost apreciat și elogiat în mediile culturale occidentale, fiind omagiat postum inclusiv la Sorbona. Ion Caraion a murit în exil, în 1986, lăsând o operă vastă și profund marcată de experiența suferinței, a detenției și a exilului. După 1990, creația sa a fost recuperată editorial prin numeroase volume postume de poezie, eseu și jurnal. În semn de recunoaștere, biblioteca comunală din Viperești îi poartă numele, iar post-mortem a fost declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău, rămânând una dintre conștiințele majore ale literaturii române contemporane.
Cazan Laurențiu	Laurențiu Cazan (n. 28 decembrie 1957, Bacău) este muzician multiinstrumentist și creator complex — solist vocal, compozitor, orchestrator, textier și inginer de sunet — deținând dubla cetățenie româno‑olandeză. Format muzical de timpuriu (vioară, pian) la Liceul de Artă „Margareta Sterian” și autodidact la chitară, a crescut în Buzău din 1966 și stăpânește o paletă largă de stiluri (simfonic, pop‑rock, soul, blues, funk, jazz‑rock, folclor, flamenco, sud‑american, country). A debutat la Televiziunea Română în 1982 și a lansat primul disc în 1983; a susținut turnee internaționale din anii ’80 cu formații precum Cromatic și Sfinx, s‑a stabilit în Olanda în 1991 și a continuat o intensă activitate de concerte și producții muzicale (albumul Say Something, 1996), fiind recunoscut ca unul dintre cei mai talentați și influenți cantautori din peisajul cultural românesc.
Căpăţînă Constantin	Constantin Căpăţână (14 iunie 1927 – 30 iulie 2016) a fost profesor de educație fizică, antrenor și arbitru de handbal, una dintre figurile fondatoare ale școlii buzoiene de handbal și un nume de referință al sportului românesc. S-a născut în comuna Vânători, județul Vrancea, și a urmat studiile primare și liceale la Focșani, continuându-și formarea la Institutul de Cultură Fizică din București. După absolvire, a activat ca profesor de educație fizică la licee din Panciu și Petroșani, unde a pus bazele practicării handbalului în 11 și a format generații de elevi care aveau să se remarce ulterior în sportul de performanță. Din anul 1957 s-a stabilit la Buzău, oraș în care și-a desfășurat cea mai mare parte a activității didactice și sportive, predând la numeroase instituții de învățământ și contribuind decisiv la dezvoltarea sportului școlar și de performanță. La Buzău, Constantin Căpăţână a introdus handbalul în 7 ca disciplină sportivă și a fondat o veritabilă școală de handbal, cu rezultate excepționale la nivel național. Sub îndrumarea sa, echipele de juniori au obținut multiple titluri de campioni ai României, iar în anii ’60 Buzăul s-a afirmat ca un important centru al handbalului românesc, reușind victorii notabile inclusiv împotriva unor echipe de prestigiu din străinătate. Pe lângă activitatea de profesor și antrenor, a fost un arbitru de handbal de elită, recunoscut atât în țară, cât și pe plan internațional. A oficiat peste o mie de meciuri, dintre care sute în competiții internaționale, stabilind un record național. Pentru meritele sale, a fost distins cu titlul „Meritul sportiv”, iar Federația Internațională de Handbal i-a oferit, în 1979, un turneu mondial de arbitraj, unic pentru un sportiv român al vremii. Un alt domeniu în care a avut o contribuție majoră a fost formarea arbitrilor. La Buzău a organizat și condus o prestigioasă școală de arbitri de handbal, din care s-au format numeroși arbitri internaționali, consolidând reputația orașului ca centru de excelență în acest domeniu. Timp de peste trei decenii, a fost președintele Comisiei de Handbal și cronicar sportiv, implicându-se constant în viața sportivă locală. Prin întreaga sa activitate didactică, sportivă și organizatorică, Constantin Căpăţână a lăsat o amprentă durabilă asupra handbalului românesc și asupra sportului buzoian. În semn de recunoaștere a meritelor sale, a fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului Buzău.
Cârneci Radu	Radu Cârneci (14 februarie 1928 – 8 decembrie 2017) a fost poet, publicist, traducător și editor, personalitate marcantă a literaturii române postbelice. S-a născut în satul Valea lui Lal, comuna Pardoși, într-o familie cu rădăcini macedonene și buzoiene. Studiile le-a urmat la Mărgăritești și Râmnicu Sărat, iar ulterior a fost admis la Facultatea de Litere și Filosofie din București, pe care a părăsit-o pentru a urma cursurile Facultății de Silvicultură, absolvite la Brașov în 1954. Mai târziu a finalizat și Academia de Studii Social-Politice din București. Activitatea sa profesională a început în domeniul silviculturii, însă foarte curând s-a orientat spre viața culturală și administrativă. Stabilit la Bacău, a ocupat funcții importante în domeniul culturii, devenind director al Casei Regionale a Creației Populare și conducător al Comitetului regional de Cultură și Artă. În anul 1964 a fondat revista de cultură „Ateneu”, pe care a condus-o timp de aproape un deceniu, impunând-o ca una dintre cele mai importante publicații culturale din țară. Ulterior, a fost secretar al Uniunii Scriitorilor din România și, timp de mulți ani, coordonator al secției de literatură și artă a săptămânalului „Contemporanul”. A înființat și a condus Editura „Orion”. Debutul său literar datează din anii ’50, iar debutul editorial a avut loc în 1963. Poezia sa, marcată de lirism, erudiție și deschidere spre universal, s-a impus rapid în peisajul literar românesc. A publicat numeroase volume de versuri, dintre care unele au fost distinse cu premii importante, inclusiv Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. A fost inițiatorul Festivalului Național „George Bacovia”, primul eveniment de acest tip dedicat unui scriitor român. În paralel cu creația poetică, Radu Cârneci a desfășurat o intensă activitate de traducător, aducând în limba română opere fundamentale din literatura universală, printre care Charles Baudelaire, Khalil Gibran, William Shakespeare, Léopold Sédar Senghor și alți autori de prestigiu. Traducerile sale, adesea în ediții bibliofile, i-au adus recunoaștere internațională și numeroase distincții culturale. După pensionare, a continuat să publice și să editeze volume importante, implicându-se activ în promovarea poeziei românești și a dialogului cultural internațional. A fost prezent la numeroase festivaluri și congrese literare din Europa, Africa și Asia și a avut un rol semnificativ în consolidarea relațiilor culturale dintre România și alte spații culturale. Pentru întreaga sa activitate literară și editorială, Radu Cârneci a fost onorat cu numeroase premii și titluri, fiind declarat Cetățean de Onoare al municipiilor Bacău și Râmnicu Sărat. Opera sa rămâne una dintre contribuțiile importante ale poeziei românești contemporane, caracterizată prin rafinament, deschidere universală și continuitate creatoare.
Chifu Valter Corneliu
Ching Ling (Clement) Hung	Ching Ling (Clement) Hung (5 ianuarie 1969–3 aprilie 2018), născut în Tainan, Taiwan, a fost CEO și președinte al Consiliului GREENGROUP (Greenfiber, Greentech, Greenweee, Greenlamp). Sub conducerea sa, Green Group a devenit un parc integrat de reciclare prezentat ca un model unic în Europa Centrală și de Sud-Est, acoperind toate etapele de la colectare până la valorificarea materialelor. În februarie 2017, Clement Hung a descris capacitățile grupului: procesare anuală de 110.000 tone de sticle PET, tratare a 50.000 tone/an de DEEE, producție de fibră sintetică poliesterică 85.000 tone/an, bandă PET 9.000 tone/an și RPET 12.000 tone/an, precum și una dintre cele mai moderne fabrici de reciclare a sticlei. Green Group a oferit soluții integrate de colectare la nivel național și a promovat colectarea inteligentă direct de la populație. El susținea că reciclarea trebuie să devină un indicator real al dezvoltării durabile, nu doar un slogan instituțional, și a subliniat rolul echipei: peste 1.200 de angajați și acționari uniți într-o viziune pe termen lung pentru a restitui economiei valoarea pierdută a resurselor. Hung considera că există un „lanț valoric invizibil al resurselor” grav afectat de ignoranță, pe care întreprinderile responsabile trebuie să-l refacă. Originar dintr-o cultură care valorizează reconsiderarea deșeurilor ca resursă regenerabilă, a decis să se stabilească în România, țară pentru care avea profund respect. Devotamentul său a fost aliniat cu aspirațiile echipei sale, iar percepția sa asupra crizei economice era optimistă: în loc să ridice ziduri, el vedea oportunitatea de a transforma furtunile de deșeuri în resurse, comparând activitatea grupului cu „moara de vânt a economiei circulare”. A avut proiecte importante pentru grupul său și pentru comunitatea din Buzău. Soarta i-a curmat activitatea în timpul unei vizite în Taiwan, unde a decedat și unde se odihnește alături de familie. În mai 2017 a fost declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău.
Chiriac Bucur	Bucur Chiriac (Chiriță pentru prieteni) (1 mai 1932–8 martie 2016), poet, publicist, eseist și colecționar de artă, s‑a născut în Buzău. A urmat şcoala primară în cartierul Mihai Viteazul şi apoi gimnaziul pe lângă Liceul Industrial de băieţi din Buzău. Îşi întrerupe studiile în 1949 pentru muncă, lucrând ca normator şi apoi contabil în diverse locaţii, iar între 1952–1955 a făcut stagiul militar la Oradea şi Braşov, fiind în aceeaşi perioadă corespondent permanent la ziarul „În slujba Patriei”. După bacalaureat a funcţionat ca muzeograf principal la Muzeul regional de istorie din Ploieşti (1955–1958), sub îndrumarea profesorului Nicolae Simache, şi a urmat cursuri universitare la Facultatea de Filologie din Bucureşti. A lucrat în diplomaţie între 1963 şi 1979 în Ministerul Afacerilor Externe, fiind ataşat cultural la Ambasada României din Moscova (1966–1972). În 1979 a fost mutat la Direcţia Relaţiilor Culturale din Ministerul Culturii, revenind la Externe după 1990 pentru a coordona centrele culturale româneşti din străinătate; între 1993–1996 a fost prim‑secretar şi ataşat cultural la Sofia, pensionându‑se în 1996. A călătorit pentru studii şi documentare în peste 30 de ţări şi, la sugestia lui Marin Sorescu, a înfiinţat în aprilie 1996 Fundaţia Culturală „Marieta şi Chiriac Bucur”, pe care a condus‑o ca director executiv. A constituit o colecţie impresionantă de artă contemporană şi colecţii de icoane, ceramică, măşti şi costume populare, pe care le‑a donat în 2006 oraşului natal; aceste piese fac parte acum din patrimoniul Muzeului judeţean. Debutul literar are loc în 1953; prima carte publicată este volumul de versuri Aproape de copilărie (1977), urmat de lucrări precum Caii de fum (1982), Zmeiele copilăriei (1983) şi numeroase alte volume de poezie, memorialistică şi note de călătorie publicate până în anii 2010. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1985 şi al Asociaţiei Colecţionarilor de Artă din 1991. A susţinut iniţiative culturale locale, printre care dezvelirea în 2015 a unei plăci comemorative şi a unei efigii dedicate „vulturului Ilie” la gara Buzău, şi a sprijinit editarea unor volume locale prin fundaţia sa. A fost declarat Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău şi Omul Anului 2007, lăsând în urmă o contribuţie semnificativă la viaţa culturală şi patrimonială a regiunii.
Chiru N. Cristea	Cristea N. Chiru (1926–2008) a fost doctor inginer horticultor, cercetător de prestigiu și ameliorator de referință în domeniul legumelor, cu o activitate esențială desfășurată la Stațiunea de Cercetări Legumicole Buzău. A obținut titlul de doctor în Horticultură în 1977 și a creat soiuri valoroase de ceapă și tomate, brevetate și cultivate la scară largă, precum Aurie de Buzău, Diamant, Buzău 1600, Buzău 22, Buzău 47 și Diana, demonstrând competitivitatea lor față de soiuri românești și străine. A publicat peste 30 de lucrări științifice, a participat la stagii internaționale de perfecționare și a fost activ în formarea cultivatorilor de legume. Pentru contribuțiile sale, a primit Medalia „Meritul Științific” (1966) și, din 2020, este Cetățean de onoare post-mortem al Municipiului Buzău. Un profesionist care a lăsat urme clare, măsurabile și durabile în horticultura românească.
Ciobanu Doina	Ciobanu Doina (n. 18 mai 1951, Pietroasele, jud. Buzău) este istoric și cercetător. A absolvit Liceul „M. Eminescu” din Buzău și Facultatea de Istorie a Universității din București (1976). După absolvire a predat la mai multe şcoli şi licee din judeţ, iar din 1979 a activat la Muzeul Judeţean Buzău, în Oficiul pentru Patrimoniu Cultural. În 1998 a fost numită director al muzeului, funcţie pe care a deținut‑o până la pensionare. În 2002 a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. A colaborat cu articole de specialitate în publicaţii precum „Şcoala buzoiană”, „Vlăstarul”, „Mousaios”, „Arheologia Moldovei”, „Angustia”, „Sargetia” şi altele, şi a publicat studii şi în reviste din Ucraina, Germania şi Franţa. Ca director, a coordonat apariţiile muzeului, între care „Mousaios” (din 2001) şi „Analele Buzăului” (din 2009). Este coautoare şi editoră a unor volume de referinţă despre istoria şi patrimoniul local, printre care Să învăţăm istoria prin anecdote (1996), Istoria plaiurilor buzoiene: texte şi documente (1997), Buzău: mică enciclopedie istorică (2000), Judeţul Buzău: album monografic (2004) şi lucrări de cercetare precum Exploatarea sării în perioada marilor migraţii (sec. I–XIII) (2002) şi Calendar al tradiţiilor şi obiceiurilor populare în zona Buzăului (2015). A fost recunoscută ca Cetăţean de Onoare al municipiilor Buzău şi Râmnicu Sărat, este cercetător‑colaborator al Uniunii Arhitecţilor din România pentru proiectul Casa cu Blazoane din Chiojdu şi a primit în 2014 Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a II‑a, categoria H — Cercetare ştiinţifică.
Ciurea Ștefan-Octavian	Ștefan Octavian Ciurea este medic specialist în transplant de celule stem hematopoietice și profesor universitar în SUA, cu formare medicală în România și Statele Unite. Este diplomat în Medicină internă și Hematologie, cu specializări avansate în hematologie/oncologie și transplant de celule stem. Activează ca profesor asociat la Universitatea de Medicină din Texas – MD Anderson Cancer Center, unde a dezvoltat programe inovatoare de transplant, inclusiv utilizarea donatorilor haploidentali pentru extinderea accesului pacienților la transplant. Cercetarea sa este axată pe transplantul de celule stem hematopoietice clinico-experimental și translațional, fiind autor în reviste științifice internaționale de prestigiu și participant constant la conferințe medicale globale. Deține numeroase distincții academice și medicale internaționale, iar din 2022 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Ciobanu Gheorghe	Ciobanu C. Gheorghe (n. 17 iulie 1932, Mizil) este pictor, fiul lui Constantin Ciobanu (1894–1949) și al Elenei (1904–1975). Familia sa a suferit după arestarea tatălui în 1949; anchetele Securității și recidiva arestării au dus la șocul care i-a provocat decesul, iar întreaga familie a avut ulterior de suferit. Gheorghe Ciobanu a fost exmatriculat din facultate în anul al II‑lea din cauza acestei situații. A urmat școala primară (1940–1944) și Liceul Comercial „Tase Dumitrescu” din Mizil. Din 1948 s‑a stabilit la Buzău, unde a urmat Școala Medie Metalurgică (1948–1952). A efectuat stagiul militar în perioada 1952–1955 într‑un detașament de muncă forțată (D.G.S.M.), iar apoi a lucrat ca pictor‑decorator la Casa Armatei Buzău. Între 1957 și 1963 a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, lucrând în paralel ca decorator la fosta întreprindere O.C.L. Produse Industriale Buzău. Din 1963 a fost angajat la o unitate militară, apoi a activat ca designer la I.S.P.S., până la pensionarea sa în 1991. Pasionat de desen încă din liceu, s‑a remarcat la concursuri de desen și pictură. Din 1968 este membru al Filialei U.A.P. Buzău și participă constant la manifestări expoziționale județene și naționale, printre care expoziții la Dalles (1971, 1974), expoziția colectivă de la Bacău (1974) și expoziții la Căminul Artei din București (1979, 1986, 1993).
Ciurea Constantin
Col. Ştefan Ţarălungă	Ţarălungă Ştefan (3 ianuarie 1915–27 ianuarie 2008) a fost colonel (r) şi cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, buzoian prin adopţie. S‑a născut în satul Onceştii Noi, comuna Onceşti (judeţul Tecuci, actualmente Bacău), fiind fiul lui Gheorghe şi al Aglaei. După încheierea învăţământului primar a urmat Liceul „Regele Ferdinand” din Bacău. Şi‑a continuat pregătirea militară la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi din Bucureşti şi la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie din Sibiu, pe care a absolvit‑o la 1 iulie 1939 cu gradul de sublocotenent. A fost repartizat la Regimentul 10 Vânători de lângă Tighina, ulterior fiind încorporat în unităţi motorizate şi motomecanizate (Grupul 10 Vânători Moto, Regimentul 3 Vânători Motorizat, Divizia Motomecanizată) cu garnizoane la Alba Iulia şi Turda. A participat activ în campania 1941–1945, luptând pentru eliberarea Basarabiei (inclusiv la Chişinău la 16 iulie 1941), în operaţiunile pentru Odessa şi la Cotul Donului. Ca comandant de pluton de mitraliere în Compania a 2‑a motociclişti a Grupului de cercetare, a respins atacuri inamice repetate în luptele din 20, 23, 24 şi 27 noiembrie 1942; rănit, a rămas pe poziţie, fapt pentru care a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” prin decret regal din 13 septembrie 1943. După retragere, a rămas o prezenţă emblematică la ceremonialele militare, purtând mantia şi însemnele Ordinului, fiind considerat o imagine vie a dârzeniei ostaşului român. A primit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău, iar la dispariţia sa a fost consemnată plecarea unuia dintre puţinii cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” prezenţi în viaţa cultural‑civic locală.
Coman Gheorghe	Gheorghe Coman (1925–2005) a fost unul dintre cei mai importanți sculptori români contemporani, membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici și lider al filialelor U.A.P. din Ploiești și Buzău. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția sculptură, a avut o carieră artistică de peste cinci decenii. A participat la peste 300 de expoziții naționale și internaționale și a realizat lucrări monumentale de referință în spațiul public românesc, printre care monumente dedicate lui I.L. Caragiale, Mihai Viteazul, Vasile Cârlova, eroii Revoluției din 1989 și numeroase ansambluri simbolice în județul Buzău. Este inițiatorul și coordonatorul Taberei de Sculptură de la Măgura, unul dintre cele mai importante proiecte de artă monumentală din România, contribuind personal cu un ciclu amplu de sculpturi realizate de-a lungul a 16 ediții. A fost distins cu cele mai importante premii ale Uniunii Artiștilor Plastici și cu Ordinul „Meritul Cultural”, iar în anul 2000 a fost declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău.
Constantin Murgescu (post-mortem)	Costin Murgescu (1919–1989) a fost una dintre cele mai complexe personalități intelectuale românești ale secolului XX: economist, jurist, geopolitician, diplomat, cercetător și membru corespondent al Academiei Române. Format în Drept și Economie, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, și-a construit o carieră academică și științifică de prim rang. A fost cercetător și conducător în structurile Academiei Române, fondator și director al Institutului de Economie Mondială, profesor universitar, consilier guvernamental și reprezentant al României la ONU, unde a deținut inclusiv funcția de președinte al ECOSOC. Este considerat una dintre vocile majore ale gândirii economice și geopolitice românești, remarcându-se prin poziții independente față de doctrina sovietică și prin contribuții fundamentale în domeniul cooperării economice internaționale și al globalizării. Autor al unor lucrări de referință, dintre care se distinge monumentalul „Mersul ideilor economice la români”, operă de identitate intelectuală națională, Costin Murgescu rămâne o figură de prim rang în istoria gândirii economice și geopolitice românești.
Constantinescu Valerian	Constantinescu Valerian (20 martie 1933–2004), considerat părintele modelismului buzoian, s‑a născut în Buzău într‑o familie de meșteșugari; tatăl său, Costică, era cizmar renumit. A urmat Școala Generală nr. 8 și Liceul Economic din Buzău, iar din adolescență s‑a remarcat prin pasiunea pentru zbor și construcția de aeromodele, sub îndrumarea comandorului aviator Lazăr Munteanu. A urmat cursuri de zbor fără motor și cu motor, dar a renunțat la cariera aviatică când continuarea ar fi implicat instruire în Uniunea Sovietică, din motive personale. A rămas aproape de aer prin aeromodelism și ulterior prin rachetomodelism, adoptând acest ultim domeniu la începutul anilor ’60. A activat la Casa Pionierilor, unde a înființat Cercul de Modelism, iar după 1952, angajat la Întreprinderea „Chimica” Buzău, a pus bazele Cercului de Aeromodele în cadrul Asociației Sportive „Chimia”, beneficiind de sprijin local. La „Chimica” a lucrat în colectivul de cercetare și în cel de creație modele grafice, punând în valoare și talentul său pentru pictură, lucrările sale îmbogățind multe locuințe din zonă. Pe plan competițional a obținut rezultate remarcabile: campion european în 1973 (Dubnicky Maj, Cehoslovacia), locul 3 la Campionatul Mondial din 1974 (Dubnica nad Váhom), medalii la Campionatele Mondiale din 1988 (argint la machete, bronz la machete altitudine) și 1990 (bronz, Kiev), precum și o medalie la Campionatul European din 1995, la clasa Machete, la vârsta de 62 de ani. A fost creator de școală: elevii săi au câștigat zeci de medalii la competițiile europene și mondiale. Pentru meritele sale sportive și de antrenor a primit Medalia de Merit în 1992, titlurile de Maestru emerit al sportului și Antrenor emerit, precum și titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău. A încetat din viață la vârsta de 71 de ani, lăsând în urmă o tradiție puternică în modelismul buzoian, care continuă să aducă performanțe României, și o operă artistică apreciată local.
Costache Paul	Paul Costache (n. 1951) este medic internist, format la Iași și București, cu activitate clinică inițială în sistemul public, iar ulterior fondator al unui sistem medical privat integrat, dezvoltat sub brandul MEDINVEST. După 1989, a ales medicina privată ca spațiu de autonomie profesională și construcție instituțională, dezvoltând servicii medicale complete, atât ambulatorii, cât și spitalicești. Domeniul său central de interes este medicina stilului de viață, bazată pe prevenție, echilibru biologic și capacitatea naturală de autovindecare a organismului. Susține un model medical axat pe factori sanogenetici fundamentali (aer, apă, alimentație, mișcare, odihnă, echilibru psihic și spiritual), considerând că rolul medicului este de a crea condițiile vindecării, nu de a o substitui. Viziunea sa medicală este una integrativă, umanistă și preventivă: medicul nu vindecă — medicul ajută organismul să se vindece.
Damian Titi	Titi Damian (n. 5 august 1945, Muscelu‑Cărămăneşti, comuna Colţi) este profesor, scriitor şi publicist. A urmat învăţământul primar şi gimnazial în zona natală, Şcoala Pedagogică Experimentală Mixtă din Buzău (1959–1965) şi apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Institutului Pedagogic din Oradea (1966–1970). După perioada militară şi un transfer la Institutul Pedagogic din Galaţi, şi‑a completat studiile la Universitatea din Bucureşti, absolvind diferenţele în 1975 cu o lucrare despre Damian Stănoiu. A practicat profesia didactică ca învăţător şi profesor de limba şi literatura română în mai multe unităţi şcolare (comuna natală 1964–1969; Muntenii‑Buzău 1969–1975; Jilavele 1985–1987) şi, din 1988, la Liceul Teoretic „Grigore Moisil” din Urziceni. A obţinut definitivarea în 1969, gradul II în 1979 şi gradul I în 1987 (lucrare: Aspecte particulare ale interpretării textelor folclorice în manualele şcolare). De‑a lungul carierei a primit numeroase diplome şi distincţii pentru activitatea didactică. Activitatea literară şi publicistică a debutat în presă în anii ’90, iar ca prozator a debutat editorial în 2001 în revista „Tribuna literar‑artistică şi culturală”. A fost redactor‑şef adjunct al revistei „Helis” din Slobozia şi face parte din colectivul de redacţie al Almanahului „Renaşterea buzoiană”. A participat ca invitat la emisiuni culturale şi a prefaţat volume ale altor autori. Este autorul a numeroase volume de proză, romane, eseuri şi cronici. Printre titluri se numără Fagul (2005, Premiul special al juriului la Concursul „Liviu Rebreanu”, 2006), Umbra (2008, Premiul Filialei Galaţi‑Brăila a Uniunii Scriitorilor), Fascinaţia fascinaţiei (2009, premiat de Fundaţia Academică Dacoromână), Norul (2011), Cronicile Muscelenilor şi primul volum din trilogia Muscelenii (premiat la Festivalul „Antares”, Galaţi, 2014; nominalizat la FestLit Cluj‑Napoca; Marele Premiu „V. Voiculescu”, 2014). Alte apariţii notabile includ Dialogul vârstelor (monografie, 2014), Tablouri în oglinda sufletului (2015), Ruina (2016), Călător (2018), volume de exegeze, antologii şi colecţii de cronici, precum şi proze scurte publicate între 2017–2021 (Sisif coborând muntele; Povestiri din Urziceni; Victoria, ultima secundă). Monografia dedicată lui Damian Stănoiu a primit Premiul „Cartea Anului” al Filialei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor, secţia Critică literară. Este membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud‑Est. A fost recompensat cu numeroase premii, diplome de excelenţă şi titluri profesionale, fiind declarat Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău şi al comunei natale Colţi.
Damov Constantin	Constantin Damov (n. 1960) este una dintre figurile centrale ale dezvoltării sustenabile, economiei circulare și industriei de reciclare din România. Inginer de formație, absolvent al Universității Politehnica din București, și-a construit cariera la intersecția dintre industrie, antreprenoriat și sustenabilitate. După activitate în cercetare și industrie, a intrat în sectorul privat, unde a avut un rol major în procese economice strategice, iar din anul 2000 a fondat GreenGroup, devenită cel mai mare grup de reciclare din România și un actor economic major în regiunea Buzău. Este co-fondator și Președinte al Consiliului de Administrație GreenGroup, inițiator al unor proiecte comunitare cu impact real, precum Buzăul Circular și parcul urban Grădina Drăgaica. Președinte al Coaliției pentru Economia Circulară (CERC) și profesor asociat la Academia de Studii Economice din București, promovează educația, sustenabilitatea, reciclarea și eficiența resurselor ca piloni ai dezvoltării moderne.
Dincă Dumitru Ion	Dincă Dumitru Ion (n. 15 iulie 1949, Clondiru – actualmente Ulmeni, jud. Buzău) este scriitor și publicist. A început activitatea didactică în 1968, predând limba și literatura română și limba franceză, iar în paralel a urmat studii universitare: inițial la Filologie (renunță în anul III), apoi absolvă Facultatea de Jurnalistică în 1974. A beneficiat de o bursă pentru studii de limbă și civilizație franceză la Antibes (1977) și a urmat cursuri postuniversitare la Academia de Studii Economice din București (1988–1989). A lucrat în presă din 1969, debutând ca corector la „Viaţa Buzăului”, devenind apoi redactor și, din 1978, corespondent special la „Scânteia tineretului”. După 1989 a colaborat ca publicist la „Tineretul liber”, iar din 1993 a fost corespondent special al Agerpres. A inițiat și condus publicații, fiind redactor responsabil al revistei „Carnet literar” (1997–1998) și colaborator la „Renaşterea Culturală”. Debutul literar s-a produs în Cenaclul „Al. Sahia” (1965), iar în presa scrisă încă din 1966; debutul editorial este marcat de volumul de versuri Marea de voievod a bărbatului (1976). A publicat constant poezie, proză, publicistică de investigație și eseuri — dintre titlurile notabile: Piramidele Bărăganului (reportaje, 1983), Mai mult decât dragostea (roman, 1988; reed. 2021), Nevăzuta faţă a Tezaurului de la Pietroasa (1985, reed. 2018), Arborele manuscris (Opera Omnia, 2013), Conspiraţia îngerilor (2014) și Lotca lui Iov (2014, Premiul „V. Voiculescu” 2015). A lansat și volume dedicate copiilor și nepoților, și a participat activ la târguri de carte, inclusiv „Gaudeamus”. A îngrijit ediții documentare și critice — printre altele lucrări despre parașutismul militar, ediții ale scrisorilor lui Eminescu și volume omagiale — și a coordonat recente proiecte editoriale (album omagial dedicat generalului Grigore Baştan, 2022). A făcut parte din juriile concursurilor literare și a contribuit la promovarea literaturii buzoiene prin studii și antologii; poeme sau grupaje de poeme i-au fost traduse în mai multe limbi. A primit numeroase recunoașteri: Cetățean de onoare al municipiului Buzău (2005), titlul Omul Anului (2010), Cetățean de onoare al județului Buzău (Hotărârea C.J., 2018) și, prin Decretul nr. 229 din 17 martie 2023 al Președintelui României, Ordinul „Meritul Cultural”, categoria A, în grad de Cavaler.
Dincă Răzvan Ioan
Dinu Bogdan	Dinu Bogdan‑Marius (n. 15 august 1986, Buzău) este boxer profesionist la categoria supergrea. Este licențiat al Facultății de Educație Fizică și Sport din Iași și al Facultății de Drept „Nicolae Titulescu” din București. În cariera de amator a obținut numeroase medalii: aur la Campionatul Național cadeți (1999), medalii de bronz la Campionatul European și la Campionatul Mondial juniori (2002), aur la Campionatul Mondial de cadeți organizat în România, triplu campion național (juniori, tineret, seniori) în 2004 și bronz la Mondialul de juniori din Coreea de Sud (2004). A câștigat Centura de Aur la Campionatul Național de seniori (2005, 2006), argint la Campionatul European de juniori (2005) și Cupa României (2007). A devenit profesionist în 2008 și a rămas neînvins în primele 18 meciuri disputate între 19 aprilie 2008 și 8 decembrie 2017. Prima înfrângere ca profesionist a venit pe 18 noiembrie 2018, prin KO în runda a IV‑a, în meciul pentru titlul WBA la categoria grea contra lui Jarell Miller. Ulterior a mai suferit înfrângeri prin KO în meciurile cu Kubrat Pulev (23 martie 2019), Daniel Dubois (4 iunie 2021) și Kevin Lerena (2022). În cariera sa profesională are bilanțul: 20 victorii (16 prin KO) și 4 înfrângeri (toate prin KO). Paralel cu boxul, din 2008 a lucrat ca agent SIAS în structuri de intervenție împotriva crimei organizate, iar în 2012 s‑a transferat la Serviciul de Intervenție Rapidă din cadrul IPJ Buzău; tot în 2012 a semnat un contract profesional cu Interbox (Quebec). A boxat la deschiderea Galei Bute (2011) și a câștigat titlul de campion al circuitului Biggers Better (decembrie 2013). Din noiembrie 2017 a deschis, împreună cu fratele său George, Academia Golden Gym în incinta Stadionului Gloria. Este antrenor la secția de box a SCM Gloria Buzău, implicat în pregătirea juniorilor (doi dintre elevii săi au obținut medalii de argint la Cupa României pentru cadeți în 2022) și în activități caritabile.
Dinu Mircea
Dinu Vasile (post-mortem)	Dinu Vasile (25 februarie 1927–5 noiembrie 1978) a fost profesor şi etnomuzicolog, născut în satul Pietrosu, comuna Costeşti. Şi‑a început formarea la Seminarul Teologic din Buzău (1939–1947), unde s‑a remarcat la muzică, apoi a urmat Conservatorul din Bucureşti, având ca profesori nume importante din muzică şi folclor. A obţinut şi licenţa la Facultatea de Filologie, secţia Limbi clasice. A predat muzică la mai multe şcoli medii din Bucureşti, apoi la catedra de folclor a Conservatorului bucureştean, unde a ajuns conferenţiar (1969–1978). A avut şi responsabilităţi administrative şi de coordonare: îndrumător artistic în Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1954–1957), inspector principal în Ministerul Învăţământului (1957–1962) şi director muzical al Ansamblului „Doina” al Centrului Universitar Bucureşti (1968–1969). În calitate de cercetător a organizat numeroase culegeri de folclor şi cercetări pe teren în Câmpia Bărăganului şi în sudul Transilvaniei, reuşind înregistrarea a peste 4.000 de melodii. Aceste înregistrări şi alte materiale de cercetare sunt păstrate în Fonoteca şi Arhiva Conservatorului din Bucureşti (actualmente Academia de Muzică). A efectuat deplasări documentare în Franţa, Italia şi R.F. Germania. Ca publicist şi om de teatru muzical, a semnat studii, articole şi cronici în publicaţii de specialitate („Muzica”, „Revista de folclor”, „Cercetări muzicologice”) şi în presa generală („Scânteia”, „Contemporanul”), susţinând conferinţe şi comunicări ştiinţifice. A fondat Grupul folcloric „Carpaţii” din Bucureşti şi a realizat prelucrări şi aranjamente muzicale proprii pentru acest ansamblu.
Dițiu Lucica	Lucica Mardale Ditiu (n. 1968) este medic specialist în boli pulmonare, expert global în sănătate publică și una dintre cele mai influente personalități românești din domeniul sănătății internaționale. Formată la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila și specializată în sănătate publică internațională și epidemiologie la George Washington University, și-a construit o carieră de anvergură globală în controlul tuberculozei și bolilor transmisibile. Din anul 2000 activează în cadrul Organizația Mondială a Sănătății, ocupând funcții strategice în Europa și la nivel global, iar în 2010 a creat și condus inițiativa internațională TB REACH, un program global de impact major în combaterea tuberculozei. Din 2012 este Director al Parteneriatul Global pentru Oprirea Tuberculozei al Organizația Națiunilor Unite, conducând o structură internațională de peste 110 specialiști, cu un buget anual de aproximativ 300 milioane USD. Colaborează direct cu guverne, organizații internaționale, instituții financiare globale și lideri politici la cel mai înalt nivel. Autoare a peste 400 de articole și prezentări științifice, este una dintre vocile globale majore în domeniul sănătății publice, tuberculozei, HIV/SIDA și politicilor de sănătate globală. A fost decorată cu Ordinul Național de Merit pentru contribuțiile sale medicale și este Cetățean de Onoare al comunei Brădeanu (Buzău).
Dr. Constantin Angelescu (post-mortem)	Constantin Angelescu (1869–1948) a fost una dintre marile personalități ale României moderne: medic chirurg de elită, profesor universitar, om politic de prim rang și arhitect instituțional al României Mari. Membru de onoare al Academia Română, a fost o figură centrală atât în medicina românească, cât și în construcția statului român interbelic. Format la Facultatea de Medicină din Paris, doctor în medicină, a fost chirurg la marile spitale bucureștene și profesor universitar, conducând clinici medicale de referință. În paralel, a avut o carieră politică de excepție: ministru în numeroase portofolii-cheie, diplomat, prim-ministru al României și consilier al Coroanei. A fost membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris, vicepreședinte al Consiliului Național al Unității Române și unul dintre artizanii recunoașterii internaționale a României Mari. A condus instituții academice majore: președinte al Academia de Științe din România și al Academiei de Medicină din București, fiind recunoscut internațional în mediul medical și științific european. Decorat cu cele mai înalte ordine românești și internaționale, inclusiv Legiunea de Onoare a Franței, Constantin Angelescu rămâne un simbol al elitei intelectuale și politice românești din prima jumătate a secolului XX.
Drăghia Lucia	Lucia Draghia, inginer horticultor, profesor universitar și doctor în agronomie, s-a născut la 12.12.1961, în comuna Vintilă Vodă, județul Buzău. Primii ani de școală i-a urmat în comuna Viișoara, județul Neamț, iar gimnaziul l-a absolvit în localitatea natală. A urmat Liceul „Mihai Eminescu" din Buzău, profil chimie-biologie (1976–1980), iar din 1981 a fost studentă la Facultatea de Horticultură din cadrul Institutului Agronomic „lon lonescu de la Brad" laşi. În 1997 a obținut titlul de doctor în agronomie la Universitatea Agronomică din laşi, cu teza „Cercetări privind formele de asociere în agricultură și eficiența lor economică, în județele Buzău și Vrancea", realizată sub coordonarea profesorului universitar dr. Nicolae Vasilescu. După absolvirea facultății, prin repartiție guvernamentală, în perioada 1985- 1988 a efectuat stagiatura mai întâi în producție, la Întreprinderea Agricolă de Stat „Dunărea" Brăila, apoi în cercetare, la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău. Din data de 01.12.1988 a revenit la Facultatea de Horticultură din laşi, unde a parcurs toate etapele carierei didactice: asistent (1990), profesor universitar (2005), conducător de doctorat (2010) în domeniul Horticultură, specializarea Floricultură. A participat la stagii de perfecționare în cadrul programului TEMPUS și la mobilități Erasmus la universități din Belgia, Spania, Grecia, Italia şi Franța. Activitatea sa ştiințifică include participarea la numeroase proiecte de cercetare (ca director sau membru). Este autor, coautor sau coordonator a peste 200 de articole științifice, cărți, manuale şi îndrumătoare de specialitate, între care lucrări din domeniile Floricultură, Producerea materialului săditor dendrologic și Bazele proiectării peisajului. La Salonul de Inventică „Inventica 2011" laşi a primit Medalia de aur şi diploma „Henri Coandă". În perioada 2004–2019 s-a ocupat de organizarea simpozionului anual al Facultății de Horticultură din laşi. A fost membru al Consiliului Facultății de Horticultură (1992-1996; 2000- 2020) şi al Senatului Universității de Ştiințe Agricole şi Medicină Veterinară din laşi (2004-2012; 2020–2024). În cadrul universității a ocupat mai multe funcții academice: secretar ştiinţific, prodecan (2004–2012), decan al Facultăţii de Horticultură (2012-2020) vicepreşedinte al Senatului Universității (2020-2024). Este membru al unor societăți și asociații profesionale naționale, între care: Societatea Română a Horticultorilor, Societatea Inventatorilor din România, Societatea de Istorie şi Retrologie Agrară din România, Societatea Națională Română de Ştiința Solului, Asociația „Amicii Rozelor din România", precum şi al unor organizații internaționale: International Society of Horticultural Science şi International Society of Soil Sciences. Pentru activitatea sa în domeniul horticulturii a primit cinci premii ale Societății Române a Horticultorilor, iar în 2018 a fost distinsă cu titlul de Profesor Onorific al Universității Agrare de Stat din Moldova. Este recenzor şi membru în colectivele editoriale sau în comitetele ştiințifice ale unor reviste de specialitate.
Drăgoi Gabriela	Dinu Gabriela (n. 28 august 1992, Buzău) este o gimnastă română de talie mondială. A început gimnastica la vârsta de 4 ani la CSS Buzău, pregătită de antrenorii Costică Clinciu și Gabriela Robu. În 2004 a obținut rezultate remarcabile la competițiile școlare și naționale (aur la paralele și bronz la sărituri la faza școlară; locul 7 la individual compus la Naționale). În 2005–2006 a continuat ascensiunea, devenind campioană națională la junioare în 2006 și câștigând medalii naționale la paralele, bârnă și sol. Primii pași internaționali importanți au venit în 2007 (Citta di Lugano Trophy, Festivalul Olimpic al Tineretului European — bronz cu echipa). În 2008 a făcut parte din lotul României medaliat cu bronz la gimnastică feminină la Jocurile Olimpice, iar în același an a fost medaliată cu echipa la Campionatele Europene de la Clermont‑Ferrand. În 2009 a obținut medalia de bronz la bârnă la Campionatele Europene de la Milano și a repetat performanța la Grand Prix‑ul de la Glasgow. Pentru merite sportive, a primit Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III‑a cu două barete (28 august 2008) și a fost desemnată „Omul anului” de Primăria orașului natal în 2008. S‑a retras din activitatea competițională în 2012, fiind atunci premiată de Academia Olimpică Română.
Dragomir Bogdan-Emanuel
Dumbravă Cezar	Cezar Dumbravă (n. 1943) este una dintre figurile emblematice ale educației românești în domeniul chimiei. Absolvent al Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, și-a dedicat întreaga carieră formării de elite academice, predând timp de 42 de ani la Colegiul Național Bogdan Petriceicu Hasdeu din Buzău. Profesor de vocație și lider educațional, a fost director al instituției între 1990–1995, profesor metodist, membru în comisii naționale de curriculum și contributor activ la dezvoltarea programei de chimie din România. A format generații de performanță: elevii săi au obținut medalii internaționale, au fost admiși în topul facultăților de profil, iar printre discipolii săi se numără și academicianul Marius Andruh. Activitatea sa didactică a depășit catedra — devenind construcție de sistem educațional. A fost distins cu cele mai importante recunoașteri academice și naționale, culminând cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2000), una dintre cele mai înalte distincții ale statului român.
Dumitrescu Iulian (post-mortem)	Dumitrescu Iulian, sublocotenent post-mortem, s-a născut în data de 19 octombrie 1983, în localitatea Smeeni din judeţul Buzău, absolvind şcoala generală şi liceul în localitatea natală. Din anul 2003 a lucrat ca mi- litar, absolvind în 2009 Şcoala de Maiştri Militari şi Sub- ofiţeri a Forţelor Terestre „Basarab I” din Piteşti. După ce a parcurs diverse etape de pregătire, în anul 2014, respectiv în luna martie a anului 2016, a participat la misiunile militare de consiliere a forţelor de securitate afgane. A căzut la datorie în timpul ultimei misiuni mili- tare în ziua de 7 mai 2016 în Afganistan.
Dumitru Dan (post-mortem)	Dumitru Dan (1890–1978) a fost profesor de geografie și primul globe-trotter român, o figură unică în istoria explorării mondiale. Format în România și la Paris, a predat geografia în licee din Brăila și Buzău, dar destinul său a depășit cu mult catedra. Între 1910–1916, participând la concursul organizat de Touring Club de France, a devenit singurul concurent din peste 250 care a finalizat ocolul Pământului pe jos, conform regulamentului competiției. A parcurs 100.000 km, pe 5 continente, în 74 de țări, prin peste 1500 de orașe, în 2200 de zile — performanță pentru care a primit titlul de „campion mondial al înconjurului Pământului pe jos” și a fost înscris în Guinness Book of World Records (1985). După întoarcerea în țară, a devenit un conferențiar itinerant legendar, susținând peste 2.000 de prelegeri în toată România, transformând experiența sa într-o formă de educație publică, culturală și patriotică. Voluntar în Primul Război Mondial, decorat cu Crucea Comemorativă a Războiului 1916–1918, Dumitru Dan rămâne o figură-simbol a spiritului de explorare românesc. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Buzău și a fost declarat Cetățean de Onoare post-mortem al Municipiului Buzău.
Duţă Steluţa	Duţă Steluţa (n. 18 martie 1982, Râmnicu Sărat) este pugilistă și antrenoare. Abandonată la naștere, a crescut în diverse centre de plasament și a ajuns să trăiască pe stradă la 18 ani, până când, în 2002, l‑a întâlnit pe antrenorul Constantin Voicilaș, care a format‑o sportiv și i‑a devenit tată adoptiv. A început boxul în 2002 și, după doar câteva luni de antrenament, a devenit vicecampioană națională. A absolvit Liceul cu Program Sportiv și cursurile Școlii de Antrenori, fiind, în prezent, Maestru emerit al sportului și antrenor la SCM „Gloria” Buzău. Pe plan competitiv a obținut performanțe de excepție: aur la Campionatul European de la Varșovia (2006) și alte titluri europene (Vejle 2007, Rotterdam 2011, București 2014), plus bronz la Mykolaiv (2009). Are trei medalii de argint la Campionatele Mondiale AIBA (New Delhi 2006, Ningbo City 2008, Bridgetown 2010) și alte trofee importante, între care aur la EABA (Lille 2007, Liverpool 2008). La nivel intern, în 2022 a câștigat pentru a 20‑a oară Cupa României la categoria 48 kg (senioare). A susținut 320 de meciuri în campionatul intern pentru Clubul Sportiv Municipal, câștigând 316 dintre ele; în 2018 a luat argint la Centura de Aur de la Galați. Își descrie cariera ca pe o modalitate de a ajunge la „o viață normală, departe de sărăcie.” Povestea ei a fost subiectul documentarului Roboțelul de aur (2015), realizat de Mihai Dragolea și Radu Mocanu, după cartea antrenorului său Constantin Voicilaș. Pentru meritele sale a fost declarată Cetățean de Onoare al municipiului Buzău.
Eleodor Nichita	Nichita Eleodor (n. 3 martie 1964, Buzău) este fizician şi profesor universitar, fiul inginerului Ioan Nichita şi al Titei. A urmat Şcoala Generală nr. 2 şi Liceul „B. P. Hasdeu” (promoţia 1982), remarcându‑se încă din liceu la concursurile de fizică (premiul II la Olimpiada Internaţională de Fizică, Germania, 1982). A absolvit Facultatea de Fizică Tehnologică din Bucureşti, specializarea reactori nucleari (Măgurele). Şi‑a început cariera ca cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti, după care a urmat studii postuniversitare în SUA: Master of Science în Health Physics şi doctorat în Ingineria Nucleară la Georgia Institute of Technology (Atlanta). A lucrat apoi în grupul de fizica reactorilor al Atomic Energy of Canada Limited (compania implicată în proiectarea reactoarelor de la Cernavodă), iar din 2002 a devenit profesor la University of Ontario Institute of Technology, în Facultatea de Sisteme Energetice şi Ştiinţe Nucleare. A fost desemnat preşedinte al Diviziei de Ştiinţă şi Inginerie Nucleară a Societăţii Nucleare Canadiene (2002) şi a îndeplinit funcţia de preşedinte al aceleiaşi societăţi (2009–2010). Cercetările sale vizează aplicaţii ale medicinei nucleare în diagnosticul cancerelor şi optimizarea utilităţii clinice a tehnicilor nucleare; susţine totodată rolul energiei nucleare ca sursă stabilă şi sigură de electricitate. Este Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău.
Enache Neculai	Nicolae Enache (13 octombrie 1922 – 3 iulie 2019) a fost general de brigadă în retragere, născut în satul Valea Tutovei într-o familie de agricultori. În tinereţe i‑a sprijinit pe cei din gospodărie până la încorporarea în armată. La 1 aprilie 1943 a fost încorporat la Regimentul 12 Infanterie Bârlad şi trimis pe front la 3 octombrie 1943, fiind debarcat în Ucraina. A luptat la Oceakov şi Nikolaev, a urmat apoi şcoli militare (instructor pentru contingent, curs de motociclism militar la Gârbovi) şi şcoala de subofiţeri de jandarmi. A participat pe ambele fronturi (de la Don până la Budapesta) parcurgând pe jos peste 7.000 km şi a fost prezent şi în Munţii Tatra. După război şi-a continuat serviciul militar în diferite garnizoane, activând între altele la Braşov şi la Sfântu Gheorghe, retrăgându‑se din serviciu în 1975. În plan civic, în calitate de veteran, a fost preşedinte al Filialei Buzău a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi membru fondator sau conducător în numeroase asociaţii şi fundaţii judeţene şi naţionale, implicându‑se activ în viaţa comunităţii cât îi permitea sănătatea. A primit numeroase decoraţii, medalii şi plachete; la 27 octombrie 2017, cu ocazia împlinirii vârstei de 95 de ani, a fost declarat Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău, iar în 2018 i s‑a acordat Placheta de Onoare a Jandarmeriei Române. A decedat la 3 iulie 2019 în Buzău și a fost înmormântat în Cimitirul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.
Enescu Bogdan	Bogdan‑Călin Enescu (n. 24 septembrie 1960, Bacău) este matematician și profesor la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău; a absolvit Facultatea de Matematică a Universității din București în 1985. Ca licean a obținut două medalii de bronz și una de aur la olimpiade internaționale de matematică (Belgrad 1977 – bronz; București 1978 – aur; Londra 1979 – bronz). Din 1989 se ocupă de pregătirea lotului național pentru Olimpiada Internațională de Matematică, fiind invitat și de alte țări (inclusiv SUA) să pregătească echipe; a fost Deputy Leader al României la IMO în 1995, 1999, 2001, 2002, 2004, 2005 și 2014 și Leader la Balcaniadele de Matematică în 2009 și 2010. A susținut cursuri și prelegeri internaționale (Berkeley, Cornell, Institute for Advanced Study etc.), a publicat articole și cărți despre rezolvarea problemelor de olimpiadă și a fost distins cu Ordinul „Steaua României” — Cavaler (2000); este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Episcop Dionisie Romano (post-mortem)	Dionisie Romano (29 iulie 1806, Săliște, jud. Dionisie Romano (29 iulie 1806, Săliște, jud. Sibiu – 18 ianuarie 1873, Buzău) a fost episcop ortodox, cărturar, traducător, revoluționar pașoptist și fervent unionist, devenit membru de onoare al Academiei Române la 15 septembrie 1868. S‑a călugărit la Neamț, a continuat la mănăstirea Antim şi a urmat cursuri la Colegiul „Sfântul Sava” şi un curs normal pentru învățători. Chemat în 1832 la Buzău, a fost profesor la Școala Națională și la școala de gramatică a episcopiei, precum și director al tipografiei (1839–1841). A tipărit un abecedar în mai multe ediții (1834–1839) și, împreună cu Gavriil Munteanu, a editat în 1839–1840 prima gazetă religioasă din țară și primul periodic buzoian, Vestitorul bisericesc; în 1837–1838 a promovat „Biblioteca tinerilor începători”, adresată elevilor și viitorilor învățători. Implicat activ în revoluția de la 1848, a fost înlăturat din învățământ, arestat și închis la Văcărești; după perioade petrecute la Brașov și Sibiu, s‑a stabilit ulterior în Muntenia. Între 1856 și 1859 a activat intens la Iași în sprijinul Unirii Principatelor; din 1859 a fost numit locotenent de episcop la Buzău, ocupând apoi succesiv funcțiile de locotenent de episcop la Huși și Buzău, iar din 1865 până la 8 ianuarie 1873 a fost episcop de Buzău. A contribuit la viața culturală prin tipăriri și traduceri, a îndrumat activitatea educațională și administrativă a eparhiei și a donat o parte din biblioteca sa de peste 7.000 de volume Societății Academice Române (înființată în 1867), ajutând la constituirea fondului de carte al instituției. Patriot convins, ultimele sale cuvinte au fost „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor săi”. A fost declarat Cetățean de onoare post‑mortem al Municipiului Buzău.
Foca Lucian-Petrică	Foca Petrică‑Lucian (n. 24 august 1960, Sinaia) este general locotenent (r) doctor, fost comandant al Diviziei 2 Infanterie „Getica”. A urmat Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc (1979) şi Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu (1982), apoi cursuri şi perfecţionări militare care i‑au modelat specializarea în cercetare şi paraşutişti. La terminarea şcolii militare a fost repartizat în structuri de informaţii, îndeplinind funcţii în Batalionul 404 Cercetare şi în statul major. A urmat Cursul de comandanţi de batalioane (1987) şi Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Arme Întrunite (1988–1990), absolvind ca şef de promoţie la specialitatea „Cercetare şi paraşutişti”. Ulterior a ocupat poziţii de conducere în Direcţia Informaţii Militare, a condus Centrul de pregătire a cercetaşilor prin paraşutare şi a fost şef şi comandant în structuri de informaţii militare şi HUMINT. Între 2010 şi 2014 a comandat Brigada de Informaţii Militare „Mareşal Alexandru Averescu”, pe care a transformat‑o şi modernizat‑o după standarde NATO. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe militare şi informaţii (2011) şi a urmat programe postuniversitare în domeniul conducerii strategice şi al securităţii. A selecţionat, pregătit şi coordonat structurile de informaţii militare care au acţionat în teatrele de operaţii din Afganistan, Balcanii de Vest şi Irak şi a participat la numeroase activităţi internaţionale de instruire şi schimb de experienţă. Pentru meritele sale a fost distins cu numeroase ordine şi embleme (inclusiv Ordinul „Virtutea Militară” în gradele Cavaler şi Ofiţer, embleme de onoare ale Armatei şi principalelor structuri militare, semne onorifice pentru ani de serviciu etc.). La 21 octombrie 2010 a fost înaintat la gradul de general de brigadă, iar în august 2017 a fost avansat la gradul de general locotenent cu trei stele, trecând ulterior în rezervă. După încheierea carierei active a ocupat funcţii civile: între 1 septembrie 2017 şi 31 ianuarie 2018 a fost consilier de stat în aparatul prim‑ministrului, apoi consilier clasa I la Consiliul Judeţean Buzău. Din 29 august 2018 a fost învestit subprefect al judeţului Buzău (provisoriu, apoi titular), demisionând în 2019. Este cetăţean de onoare al municipiului Buzău.
Frîncă Viorel
Garoflid Constantin (post-mortem)	Constantin Al. Garoflid (19 martie 1872–23 iulie 1942) a copilărit la Pogoanele şi a urmat studiile primare acolo; după bacalaureat la Ploieşti a studiat medicina la Paris, apoi economia politică şi ştiinţele sociale, specializându‑se în agronomie, domeniu care i‑a marcat întreaga carieră. A deţinut funcţii ministeriale şi administrative importante în agricultură: ministru al Agriculturii şi Domeniilor (8 februarie–4 iunie 1918), autor al proiectului de reformă agrară din 1921, membru al Consiliului Superior al Agriculturii (8 martie 1918), secretar general al ministerului şi ministru în guvernul Marghiloman (4 iunie–24 octombrie 1918). A fost preşedinte al Comitetului Agrar (3 aprilie 1920–1 august 1921), ministru la Ministerul Agriculturii (1 august–13 decembrie 1921) şi din nou ministru al Agriculturii şi Domeniilor (30 martie 1926–3 iunie 1927). A iniţiat şi condus instituţii profesionale: iniţiator şi preşedinte al Academiei de Agricultură a Institutului de Cercetări Agronomice (înfiinţată 1940), preşedinte al Uniunii Sindicatelor Agricole şi Viticole (din 1927), membru în Consiliul Superior Economic şi în Consiliul Superior al Agriculturii (1937) şi secretar al Camerelor Profesionale (din 1928). Ca proprietar agricol, a cumpărat terenuri la Smeeni‑Şopârliţa şi a construit un conac la Țintești, unde a cultivat vie îngrijită cu metode moderne şi a înfiinţat o cramă (butoaiele purtau monograma „CG”); deţinea peste 300 ha şi plantaţiile de salcâmi folosite ca perdele împotriva vânturilor puternice din Bărăgan arată preocuparea sa practică pentru protecţia şi productivitatea exploataţiilor. A publicat peste 30 de lucrări pe probleme ale agriculturii româneşti — printre ele „Noul proiect de lege pentru învoielile agricole” (1907), „Problema agrară şi dezlegarea ei” (1908, 1913), „Chestiunea agrară în România” (1920) şi „Însemnătatea factorului comercial în producţia zootehnică” (1924); postum a apărut „Agricultura veche” (1943). A fost iniţiator şi susţinător al legii pentru dezvoltarea economiei naţionale, a întocmit proiecte pentru arendările obligatorii, a promovat viticultura, politica de stabilizare monetară şi dezvoltarea exportului de produse agricole, pledând constant pentru încurajarea agriculturii autohtone.
Găman Ecaterina
Gearbă-Sell Mirela-Alina	Alina Gearbă‑Sell (n. 21 iunie 1971, Viperești, jud. Buzău) este fizician și profesor universitar la U.S. Air Force Academy (U.S.A.F.A.). A urmat școala primară în localitatea natală și Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” (promoția 1990), apoi Facultatea de Electrotehnică, secția Electrofizică, la Universitatea Politehnica din București. A devenit asistent universitar în Departamentul de Fizică al Politehnicii în 1996 și a obținut în 2001 titlul de doctor în fizică cu calificativ Magna cum Laude; partea experimentală a tezei a fost realizată la Institutul „Niels Bohr” din Copenhaga. Deține două diplome de master, în electronică (1996) și inginerie electrică (1997). Cariera internațională a început cu o poziție de cercetător la Colorado State University, Fort Collins (2001), urmată de numirea ca profesor asistent de fizică la University of Southern Mississippi, Hattiesburg (2004), promovarea la profesor asociat cu titularizare (2010) și apoi trecerea la U.S.A.F.A., unde a fost profesor invitat distins (2013), profesor asistent (2014), profesor asociat (2016) și profesor (2019). Este implicată în viața academică și organizatorică a studenților de fizică: a fost președinta Societății Naționale a Studenților de Fizică (S.P.S.) în 2017–2021, face parte din comitetul executiv de organizare al Congresului Studențesc de Fizică din 2025 și a făcut parte din delegația SUA la Conferința Internațională a Femeilor Fiziciene în 2023. Are numeroase comunicări în publicații de specialitate, iar activitatea științifică și didactică i-a fost recunoscută prin premii și distincții, între care Frank J. Seiller Award for Research Excellence in the Basic Sciences, U.S.A.F.A. (2017), Civilian of the Year, U.S.A.F.A. (2017), Outstanding Faculty Advisor, S.P.S. (2019) și Outstanding Academy Educator, U.S.A.F.A. (2022).
Gheorghe Ion	Gheorghe A. Ion (16 august 1935 – 11 octombrie 2021, București) a fost poet și eseist, reprezentant al generației resurecționale și al paradoxismului, născut în satul Florica. A urmat școlarizarea timpurie în mediul rural şi Formarea Literară „Mihai Eminescu” din București (1952–1954), iar în 1970 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București. Debutul literar s‑a produs încă din adolescență: a publicat versuri în „Viața Buzăului” (1951) și, grație distincției obținute în „Tânărul scriitor”, a fost admis la Școala de Literatură. A activat ca redactor, cu întreruperi, la publicații culturale importante (printre care „Albina”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”), a lucrat ca funcționar la Ministerul Culturii și a fost atașat cultural la Ambasada României în Beijing (1994–1996). Opera sa poetică, prolifică și variată ca teme și forme, cuprinde numeroase volume apărute din anii 1950 până în secolul XXI: Pâine și sare (1957), Căile pământului (1960), Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisori esențiale (1966, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Megalitice (1972, Premiul revistei „Săptămâna”), Avatara (1972, Premiul Academiei Române), Noimele (1976, Premiul Asociației Scriitorilor din București) și o succesiune de titluri care explorează mituri, istorie, „jocul” poetic și reflexia critică (Cariatida, Zoosofia, Dacia Fëniks, Elegii politice etc.). A beneficiat de recunoaștere internațională: a fost inclus în antologii și reviste străine (Les Lettres Nouvelles, antologii bilingve și selecții de poezie română contemporană în traduceri). După 1989 a continuat să publice constant (Muzaios, 2001; Cogaioanele, 2004; Eponimatele eternității, 2007; Sutrele ţăranului Iancu Arsene, 2010 ș.a.), consolidându‑și poziția de autor original și reflexiv. Pe lângă activitatea literară, a fost implicat politic în perioada post‑decembristă, numărându‑se printre membrii fondatori ai Partidului Socialist al Muncii (1990) și făcând parte din conducerea acestuia. Critici și colegi literari i‑au recunoscut originalitatea și verticalitatea estetică, iar opera sa rămâne un reper pentru generațiile preocupate de experimentul poetic și de reinterpretarea mitului și a istoriei în poezie.
Gheorghiu Teodor-Octavian	Teodor Octavian Gheorghiu (n. 30 iunie 1949, Buzău) este arhitect şi profesor universitar doctor. A urmat Şcoala nr. 8 şi Liceul „Mihai Eminescu” în Buzău, apoi Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, specializarea Arhitectură‑Urbanism (1973). A lucrat ca asistent universitar la Secţia de Arhitectură din Timişoara (1973–1982), arhitect proiectant la Centrul de Proiectări Buzău (1982–1984) şi la Institutul pentru Construcţii Tipizate Bucureşti (1984–1985), designer arhitect la Întreprinderea de Produse Industriale pentru Căi Ferate Buzău (1985–1990) şi arhitect şef la Primăria Buzău (1990). A obţinut titlul de doctor în arhitectură în 1993 cu teza „Elemente de structură urbană tradiţională românească în context central şi est‑european”, transformată în volum sub titlul „Cetăţile oraşelor / Fortified Towns” (Editura Simetria, 2010) şi premiată la Bookarest 2001 şi la Bienala de Arhitectură Bucureşti 2002. Îşi desfăşoară activitatea didactică la Universitatea Politehnica din Timişoara, fiind profesor universitar din 1998 la disciplina Istoria Arhitecturii şi Urbanismului şi îndrumător de doctorat. Este autor al unor studii şi volume de referinţă, între care „Arhitectura medievală de apărare din România” (1985), „Aşezări umane” (3 volume, 2009–2010) şi „Buzăul - monografie urbanistică” (2019), şi face parte din colegiile de redacţie ale publicaţiilor „Historia Urbană” şi „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”. A fost distins cu premii ale Uniunii Arhitecţilor din România, inclusiv premiul „Constantin Joja” (1996), „Medalia U.A.R.” la Bienala de Arhitectură Bucureşti (2012) şi „Medalia Comisiei de Istorie a Oraşelor a Academiei Române” (2019). Deţine calitatea de membru al Uniunii Arhitecţilor (din 1973), al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (din 1988) şi al Ordinului Arhitecţilor din România (din 2002); este vicepreşedinte al Comisiei de Istorie a Oraşelor din cadrul Academiei (din 2008) şi al Fundaţiei Pro‑Urbe Arad, expert al Ministerului Culturii şi fost preşedinte al Comisiilor Regionale ale Monumentelor Istorice din Timiş şi Cluj. Este cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.
Gheţu Călin
Ghiţulescu Ion	Ion Ghiţulescu (n. 25 mai 1949, Homeşti, comuna Grebănu) este interpret de muzică lăutărească, remarcat încă din copilărie: la 10 ani câştigă prima competiţie regională, iar la 15 ani, în 1964, devine laureat al concursului „Debuturi piteştene”, acompaniat de Orchestra „Doina Argeşului”. Deşi familia ar fi dorit pentru el o meserie agricolă, el a urmat vocaţia muzicală, studiind la Şcoala Populară de Artă. A activat în mai multe ansambluri folclorice importante: „Doruleţul” din Buzău (1971–1975), „Doina Vrancei” din Focşani (1975–1979) şi, din 1979, la Ansamblul „Doina Gorjului” din Târgu Jiu. Cu aceste formaţii a susţinut concerte pe scene din întreaga ţară, dar şi în străinătate — printre altele în Spania, Portugalia, Franţa, Bulgaria, Israel, Turcia, fosta Iugoslavie, Ucraina şi Republica Moldova. Repertoriul său cuprinde în special cântece lăutăreşti vechi — peste 180 de titluri adunate în aproximativ 20 de albume — înregistrate alături de dirijori importanţi. Stilul său interpretativ, completat deseori de costume de epocă, i‑a adus recunoaştere atât în rândul specialiştilor, cât şi al publicului larg; în 2008, la Casa Americii din Israel, i s‑a decernat titlul de „Cântăreţul anului”. Ion Ghiţulescu este considerat unul dintre valorificatorii importanţi ai cântecului lăutăresc contemporan, fiind adesea comparat cu mari interpreţi tradiţionali pentru fidelitatea şi atmosferă pe care le transmite prin interpretările sale.
Giurescu Constantin (post-mortem)	Constantin Giurescu (8 august 1875, Chiojdu, jud. Buzău – 28 octombrie 1918, Bucureşti) este considerat cel mai important istoric născut în Buzău şi unul dintre marii istorici ai României. A urmat cursurile primare la Chiojdu şi liceul la Ploieşti, a studiat iniţial medicina, matematica şi literele, dar s‑a dedicat istoriei (absolvent 1898), completându‑şi formarea şi la Şcoala Normală Superioară. După debutul ca profesor suplinitor la Focşani (din 1898) şi ca director al Liceului „Al. Hasdeu” din Buzău (1902/1903), a obţinut o bursă la Viena, unde a documentat istoria românilor în arhivele vieneze, revenind în ţară în 1906. A ocupat funcţii importante în învăţământ şi administraţie: profesor la Gimnaziul „Cantemir Vodă” din Bucureşti, şef al Serviciului Arhivelor din Ministerul Afacerilor Străine (1908), membru al Comisiei pentru publicarea izvoarelor naţionale (1909), rector al Seminarului Normal Superior din Bucureşti (1919), conferenţiar la Facultatea de Litere din Bucureşti (1912) şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice (1918). A obţinut doctoratul în litere în 1909. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1909 şi membru titular din 1914. Ştiinţific, a studiat şi editat critic izvoare medievale şi cronici din Muntenia şi Moldova, publicând numeroase lucrări de referinţă, printre care ediţii critice ale cronicilor muntene şi moldovene, „Contribuţii la studiul cronicilor muntene”, „Contribuţii la studiul cronicilor moldovene”, „Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană”, „Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu” (împreună cu N. Dobrescu), precum şi studii despre Petru Rareş, Constantin Cantemir şi alţi autori şi izvoare medievale. A rămas cunoscut ca erudit şi editor de izvoare; opera sa a fost continuată de fiul Constantin C. Giurescu şi de nepotul Dinu C. Giurescu.
G-ral Grigore Baştan (post-mortem)	Grigore Baștan (23 ianuarie 1922, Folești, județul Bălți–Basarabia – 8 februarie 1983, București) a fost promotorul parașutismului militar în România și primul general din această armă. A început ca copil de trupă, absolvind Școala de zbor de la Tecuci și fiind încadrat ca pilot de vânătoare; în 1941 a devenit sergent și, din 10 iunie, a făcut parte din prima companie de parașutiști, fiind brevetat ca parașutist la 1 octombrie. A participat cu gradul de adjutant la luptele din august 1944 pentru apărarea Capitalei. După război a condus unități de parașutiști: a fost numit comandant al batalionului de parașutiști de la Tecuci la înființarea acestuia (1950) și, între 1951 și 1964, comandantul unității militare de parașutiști din Buzău; datorită meritelor a avansat până la gradul de general și a devenit comandant al trupelor de parașutiști din România. A adus contribuții tehnice și sportive importante: a inventat parașutele BG 3 M și BG 7 M și a stabilit la 20 august 1970 un record național cu o lansare de la 10.000 m și cădere liberă de 7.000 m. Până în 1983 a înregistrat 677 salturi, fiind maestru emerit al sportului și președinte al comisiei de specialitate din cadrul Federației Aeronautice Române timp de 20 de ani. A fost autor de lucrări de specialitate, semnând prima lucrare din istoriografia română despre parașutismul militar. În Buzău i s‑a inaugurat un bust; funcționează o filială a Fundației „General Grigore Baștan”; Școala Generală nr. 6 și Centrul de Instruire îi poartă numele (centrul organizează un concurs militar memorial); în 2018 a fost declarat Cetățean de onoare post‑mortem al Municipiului Buzău, iar în august 2022 a apărut albumul omagial „Centenar general maior Grigore Baștan”, editat cu sprijinul Primăriei Buzău și al Centrului Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman”.
Grădinescu Emil	Grădinescu Emil (n. 8 octombrie 1959 la Focşani), comentator sportiv la Orange Sport. A mai lucrat la TVR şi Antena 1. A câştigat de 5 ori Premiul TVMania acordat celui mai bun comentator sportiv (2001, 2002, 2003, 2009 şi 2010). După absolvirea Facultăţii de Cibernetică, s-a angajat la departamentul sportiv al postului public de televiziune, unde a lucrat până în 2008. Este de ase- menea colaborator al postului de televiziune Eurosport, pentru care comentează meciuri din Bundesliga. La sfârşitul anilor '90 a avut o scurtă perioadă în care a lucrat pentru postul Antena 1 (iulie 1999 - martie 2001). Partenerul său de co- mentariu la transmisiunile fotbalistice este Vlad Enăchescu. A colaborat şi cu Prima Sport, unde l-a avut partener pe Costi Mocanu. A comentat numeroase evenimente sportive importante, dintre care pot fi amintite Campionatele Mondiale de fotbal din 1994, 1998, 2002 şi 2006, Campionatele Europene de fotbal din 1992, 1996, 2004, 2008 şi 2012, Jocurile Olimpice din 1992, 1996, 2004 şi 2012, precum şi alte competiţii interne şi internaţionale. Activitatea sa a fost răsplătită atât de asociaţiile jurnalistice specializate cât şi de publicul telespectator. Astfel, Asociaţia Presei Sportive i-a decernat Premiul de televiziune în anii 2000 şi 2002, iar cititorii revistei TV Mania l-au declarat de cinci ori cel mai bun comentator sportiv.
Harabagiu Sorin	Sorin Harabagiu (n. 9 iulie 1973, Pârscov, jud. Buzău) a urmat Şcoala Generală în localitatea natală (1979–1987), Liceul Industrial nr. 7 Galaţi (1987–1991) şi Facultatea de la Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi (1992–1997), devenind inginer în industria alimentară. În perioada 2004–2008 a obţinut Diploma in Management la The Open University (UK) şi este vorbitor fluent de limbă engleză. Din punct de vedere profesional, între august 1997 şi martie 2000 a fost inginer stagiar la Vollrul S.A., Buzău, apoi şef de secţie la Ursus Buzău (aprilie–septembrie 2000) şi şef proiecte speciale la Compania de Bere România (octombrie 2000–octombrie 2002). A ocupat funcţii de conducere în cadrul Ursus Breweries: manager Îmbuteliere la Timişoara (noiembrie 2002–octombrie 2005), director al sucursalei Braşov (noiembrie 2005–aprilie 2007), director al sucursalei Cluj‑Napoca (aprilie 2007–septembrie 2008) şi din 2008 este director al Sucursalei Ursus Breweries Buzău. Este implicat civic şi profesional: senator de onoare al Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, membru al clubului Rotary Buzău/Braşov, membru în Consiliul de Dezvoltare a Municipiului Buzău (comisia economică) şi în Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Buzău. Este căsătorit, are un copil şi îi plac călătoriile şi pescuitul. Din 21 octombrie 2019 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.
Ion Tăbăcaru	Tăbăcaru Ion (n. 23 noiembrie 1945, Mărăcineni) este artist fotograf şi fotograf profesionist cu peste 50 de ani de activitate artistică. A urmat Şcoala de ucenici „Ilie Pintilie” Plopeni, cursuri serale la Liceul „M. Eminescu” Buzău, Şcoala Tehnică Postliceală „1 Mai” Ploieşti şi, ulterior, Şcoala de Arte Ploieşti, secţia Artă fotografică (1988–1991). A lucrat în fotografie aplicată şi de presă: angajat la IUT Buzău (1983–1990), fotoreporter pentru publicaţii locale precum „Opinia”, „Muntenia”, „Informaţia Buzăului” şi „Jurnalul de Buzău”, şi sufleor/fotograf la Teatrul „George Ciprian” din Buzău (1996–1999). Este autorul unei fototeci ample dedicate teatrului buzoian, cu portrete şi scene din montări locale, şi a realizat peste 80 de lucrări tipărite (albume, calendare, copertă carte etc.). A organizat expoziţii personale la instituţii culturale din Buzău (Casa de Cultură a Tineretului, Muzeul Judeţean, Galeriile de Artă) şi a participat cu lucrări la numeroase expoziţii de grup şi saloane naţionale şi internaţionale (Reus, Novi Sad, Taipei, Kyoto, Buenos Aires, Debrecen etc.). Între 1998–2000 a avut lucrări admise la saloanele naţionale din Arad, Suceava, Craiova, Brăila, Tîrgu Mureş şi Oradea; în 2000 a participat la Simpozionul European al Artiştilor Fotografi de la Oradea. Membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (din 1991), al Clubului fotografic „Nufărul” Oradea (din 1997) şi din februarie 2001 al Photographic Society of America (P.S.A.), a obţinut premii naţionale şi internaţionale, printre care Premiul II şi medalia de bronz la Salonul Naţional de Artă Fotografică (Buzău, 2000) pentru lucrarea Spirala vieţii. Fotografii ale sale au fost publicate în presa centrală („Cotidianul”, „Evenimentul zilei”, „Adevărul” şi altele). Prin activitatea sa – documentară, teatrală şi expoziţională – Tăbăcaru a contribuit consistent la viaţa fotografică şi culturală a regiunii, fiind recunoscut pentru longevitatea carierei şi pentru aportul la conservarea imaginii teatrului şi vieţii culturale locale.
Ionel Banu	Ionel Banu (n. 1 decembrie 1953, comuna Merei, jud. Buzău) este profesor de limba și literatura română, fost director al Colegiului Național „B. P. Hasdeu” (2007–2020) și membru al mai multor foruri consultative locale de educație: Consiliul Consultativ al ISJ Buzău, Consiliul Consultativ al Directorilor, precum și Comisia Consultativă a profesorilor de limba și literatura română. A activat ca metodist la ISJ Buzău. Ca autor, inițiator și editor, a coordonat o serie de materiale curriculare și publicații educaționale integrate în managementul școlar: planuri de învățământ și cursuri opționale pentru clasele V–X, modele de subiecte pentru admitere, anuarul colegiului și colecția „Debuturi hasdeiene”, precum și volume tematice precum „Memoria care modelează statui”. A fondat Centrul Cultural „B. P. Hasdeu”, instituție cu personalitate juridică parte integrantă a activității colegiului și cunoscută la nivel național. În cadrul centrului a organizat conferința „Impactul globalizării contra politicilor educaționale contemporane” (12 septembrie 2013), la care au participat universitari și specialiști din București și regiune; demersul a generat volumul colectiv „Impactul globalizării asupra politicilor educaționale contemporane” (Editura Ars Docendi, 2013), realizat cu finanțare nerambursabilă. Tot sub coordonarea sa s‑a relansat seria de conferințe „Ateneul” (inițiată în 2008), care a adus la Buzău personalități precum Răzvan Theodorescu, Solomon Marcus și Nicolae Peneș, reînnoind o tradiție culturală locală începută în 1893 de directorul Basil Iorgulescu. Conducerea sa la Colegiul „B. P. Hasdeu” a înregistrat performanțe notabile: liceul s‑a situat pe locul al doilea la nivel național, gimnaziul pe primul loc la testarea națională, iar elevii au obținut aproape 40 de premii la olimpiade naționale și rezultate remarcabile la 16 discipline, precum și performanțe sportive (echipa de volei locul IV pe țară). Evenimente precum Ziua Porților Deschise (2013) au pus în valoare olimpicii și activitatea culturală a instituției; în 2013 i s‑a conferit titlul „Omul anului”. Din decembrie 2020 este pensionar.
Ionescu Ovidiu	Ovidiu Ionescu (n. 28 iunie 1989, Buzău) este jucător profesionist de tenis de masă, legitimat la secția Tenis de Masă a SCM „Gloria” Buzău și la Post SV Mühlhausen. A început să joace la 6 ani, antrenat inițial de Mircea Dinu, și a intrat în naționala de seniori la 18 ani. Este pregătit de George Ciubotaru, iar printre partenerii săi de dublu se numără Constantin Cioti, Elisabeta Samara, Alvaro Robles și Bernadette Szocs. A evoluat în Germania la cel mai înalt nivel din 2013, debutând la TTC Hagen în Bundesliga și continuând la SV Mühlhausen. A intrat în Top 100 mondial la simplu în 2016 și a urcat până pe locul 60 în clasamentul ITTF (rankings din 2018), situându-se și pe poziții fruntașe în ierarhia națională. Pe plan internațional a obținut rezultate notabile: medalie de argint la dublu masculin la Open‑ul Chinei (2014, alături de Alvaro Robles), participare la Jocurile Olimpice Rio 2016, titlul de vicecampion european la Alicante (2018) și medalia de argint la Campionatul Mondial de la Budapesta (27 aprilie 2019) în proba de dublu, în pereche cu Alvaro Robles. La Jocurile Olimpice Tokyo 2021 a ocupat locul 5 la dublu mixt împreună cu Bernadette Szocs. În 2022 a câștigat două medalii de bronz la WTT Star Contender Doha (dublu mixt cu Bernadette Szocs și dublu masculin cu Alvaro Robles), a obținut bronz la simplu și aur la dublu masculin la Campionatul Național, iar la Campionatul European de la München a luat argint la dublu mixt cu Szocs. La Jocurile Europene de la Cracovia (2023) a cucerit medalia de bronz la dublu mixt. Pentru performanțele sale a primit titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Buzău (23 noiembrie 2018) și rămâne una dintre figurile de referință ale tenisului de masă românesc.
Ioniță-Radu Florentina	Florentina Ioniță‑Radu (n. 16 noiembrie 1964, Buzău) este conferențiar universitar, doctor în medicină și prima femeie medic avansată la gradul de general de brigadă, precum și prima femeie comandant a Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila” din București. A urmat Liceul „B. P. Hasdeu” din Buzău și apoi Facultatea de Medicină Militară a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, obținând diploma de medic în septembrie 1989. A parcurs toate etapele carierei medicale la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”, devenind medic primar în gastroenterologie în 2008. În 2006 a obținut titlul de doctor în medicină cu teza „Tratamentul cu interferon pegylat în hepatita cronică cu virus C la pacienții dializați iterativ”. Din 2008 până în 2012 a fost șeful Secției Medicale 2 — prima femeie șef de secție din cadrul spitalului — apoi șef al Secției Gastroenterologie (2012–2014), iar din 2014 este Comandantul spitalului. În paralel a avut activitate universitară ca asistent universitar (2004–2015) și conferențiar universitar (din 2015) la Facultatea de Medicină a Universității „Titu Maiorescu” București. Are peste 280 de articole și lucrări științifice publicate sau comunicate în țară și în străinătate, este autor/ coautor a două cărți ca prim autor, coautor al unei cărți și contributor la 6 capitole în volume de specialitate. Deține funcții de conducere și reprezentare în domeniu: vicepreședinte al Comisiei de gastroenterologie a Ministerului Sănătății, membru în comitetul de conducere al Societății Române de Oncologie Digestivă și membru fondator sau membru al mai multor societăți și fundații medicale naționale și internaționale în gastroenterologie, hepatologie, endoscopie și nefrologie. Din 23 noiembrie 2018 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Iorgulescu Bazil (post-mortem)	Bazil (Basil) Iorgulescu (n. 1847/1848?, Câmpulung‑Muscel – 2 august 1904, Bucureşti) a fost profesor, director al Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” din Buzău (actualul Colegiul Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”) şi un remarcabil spirit enciclopedic: sociolog, literat, istoric, geograf, bibliofil şi promotor al vieţii culturale locale. A urmat Seminarul Central (1862–1869), a intrat în învăţământ la Gimnaziu în 1869 şi şi‑a dedicat 34 de ani carierei şcolare, din care 18 ani ca director, predând limba română, franceza, latina, filologia comparată, ştiinţele naturii şi religia şi patronând numeroase societăţi culturale. În paralel cu munca didactică a iniţiat ample cercetări de istorie şi geografie locală, materializate în lucrarea de referinţă Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău (Bucureşti, 1892), distinsă cu premiul „Ion Fătu” al Societăţii Geografice Române. Tot datorită cercetărilor sale a organizat, în 1895, prima colecţie muzeală a oraşului şi a fost iniţiatorul bibliotecii gimnaziului (1873), care din 1893 a funcţionat şi ca bibliotecă publică; a contribuit, de asemenea, la îmbogăţirea fondului de carte al Bibliotecii Academiei Române. Recunoscut ca erudit şi animat de dragostea pentru cultură, a fost prieten şi colaborator al unor personalităţi precum Dionisie Romano, Grigore Tocilescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Luca Caragiale şi Procopie Caşota. În 1891 i s‑a propus candidatura ca membru corespondent al Academiei Române, însă nu a fost ales din cauza lipsei unui vot; postum a fost declarat Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.
Iovan Ştefan Iovan
Istrate Gheorghe	Istrate Gheorghe (11 mai 1940–2 septembrie 2017) a fost poet, scriitor, publicist și ziarist, originar din satul Limpeziș. După învățământul primar și gimnazial, a urmat Liceul „B. P. Hasdeu” din Buzău, iar traiectoria sa a fost marcată de episoade de excludere și muncă forțată pe motive politice, ceea ce l‑a obligat temporar să lucreze ca impiegat CFR. După stagiul militar a obținut prin examen și bursă dreptul de a urma Facultatea de Litere din București (1963–1968). La terminarea studiilor a lucrat ca redactor la „Scânteia tineretului”, apoi la Ministerul Educației și Învățământului, fiind implicat în editarea publicației „Radio‑teleșcoală”. Din 1974 până în 1989 a fost redactor la „Tribuna României”, continuată după 1989 de „Curierul Românesc”. Debutul literar i‑a fost consemnat încă din 1956 în „Viața Buzăului”, iar editorial a apărut în 1968 volumul Măștile somnului, care i‑a adus premii (revista „Amfiteatru”, revista „Breve”, Napoli). A publicat numeroase volume de poezie și antologii bilingve și în traduceri (printre altele Poeme, Pseudopatriarchalia, Zodia Șarpelui, Sceptrul singurătății, Poezii în șoaptă — premiul Uniunii Scriitorilor —, Limpeziș. Locul ființei), iar volumele sale au fost recompensate și în străinătate (Premiul Observator, München). A avut activitate editorială (a îngrijit, de exemplu, ediția postumă Polemos de Nicolae Baltag) și jurnalistică activă; în decembrie 1989 a participat direct, alături de grupul condus de Mircea Dinescu, la evenimentele transmise de Televiziunea Română. A fost secretar general de redacție și redactor‑șef ad interim la „Curierul românesc”, revistă difuzată internațional. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1970, Istrate a primit distincții și recunoașteri locale, primind în 2005 titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău. Este înmormântat în cimitirul satului natal Limpeziș, loc pe care l‑a făcut cunoscut prin creația sa.
Istudor Nicolae	Nicolae Istudor (n. 24 martie 1968, Grăjdana, comuna Tisău) este profesor universitar și rector al Academiei de Studii Economice din București. A urmat Liceul economic și de drept administrativ din Buzău (absolvent 1988) și Facultatea de Economie și Gestiunea Producției Agricole și Alimentare a A.S.E. București (1988–1993), pe care a absolvit-o ca șef de promoție; a obținut titlul de doctor în economie în anul 2000 și a devenit profesor în 2007. A avut și deține numeroase funcții publice și administrative în domeniul agriculturii și al învățământului superior: director general în Ministerul Agriculturii (2001–2004), secretar de stat (2004–2005) unde a înființat Departamentul de Dezvoltare Rurală și a coordonat Programul SAPARD; este implicat în guvernanța academică (vicepreședinte al Consiliului Național pentru Finanțarea Învățământului Superior din 2015, membru al Consiliului Național al Cercetării Științifice, președinte al comisiei CNATDCU pentru științe economice și implicat în Asociația Facultăților Economice din România). Istudor a inițiat și înființarea filialei A.S.E. la Buzău. Activitatea științifică include participarea la 31 de proiecte (naționale și internaționale), publicarea a 11 cărți de specialitate și numeroase articole în reviste naționale și internaționale; face parte din comitete editoriale internaționale (de ex. Journal of Agricultural Sciences și Economics of Agriculture, Belgrad). A fost distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, numeroase premii și diplome de recunoaștere, titlul Profesorul anului 2009 acordat de Asociația Facultăților de Economie din România, deține titluri Doctor Honoris Causa la mai multe universități și din 21 octombrie 2019 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Ivan Dorin	Ivan Dorin (n. 19 mai 1955, Şarânga — actualmente Pietroasele) este romancier, publicist şi jurnalist (a semnat şi D. I. DelaPetra), corespondent Rompress pentru judeţul Buzău şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Jurnaliştilor din judeţul Buzău. A absolvit Liceul „B. P. Hasdeu”, Facultatea de Jurnalism din Bucureşti şi ulterior Facultatea de Drept a Universităţii „Spiru Haret”; are un masterat în Dreptul informaţiilor la Universitatea Ecologică şi cursuri postuniversitare de sociologie la Facultatea de Sociologie din Bucureşti, colaborând ca teritorial al Centrului de Sociologie Urbană şi Regională. A început activitatea jurnalistică şi fotografică în anii 1980, fiind corespondent judeţean la „Agricultura socialistă” şi, din 1981, fotoreporter principal la „Viaţa Buzăului”. A obţinut premii pentru fotografie de reportaj (Consiliul Ziariştilor, Premiul naţional „Alexandru Sahia”) şi a publicat studii de critică şi teorie a imaginii în revista „Fotografia”, aplicând pentru prima dată în România metoda structurală în analiza mesajului vizual. După 1990 a continuat activitatea de presă ca jurnalist şi coordonator de suplimente (redacţia „Opinia”, „Vestitorul de Râmnic”), colaborator la „Evenimentul zilei” şi prezent în presa literară („Carnet literar”, „Luceafărul”, „Oglinda literară” etc.). Debutul editorial a avut loc în 1990 cu volumul de publicistică Fântâna tămăduirii; de atunci a publicat numeroase volume de publicistică, reportaj, eseu, povestiri şi romane, abordând teme documentare, istorice şi sociale legate adesea de realităţi locale sau evenimente dramatice. Printre lucrările sale importante se numără Amintiri dintr-o altă eternitate (1999), Mitropolitul Irineu Mihălcescu: viaţa şi opera (2000), Experimentul Râmnicu Sărat (2005), Podul Preşedintelui: cronica de la Mărăcineni (2006), Corneliu Coposu, un stoic contemporan (2009; versiune în engleză 2010), Tragedia de la Mihăileşti: justiţie şi adevăr (2009) şi romanul în trei volume Tezaurul blestemat (2015), pentru care a primit Premiul special pentru proză la Concursul Naţional „V. Voiculescu”. Alte volume de proză şi publicistică au fost distinse cu premii naţionale pentru publicistică şi proză. Este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România. A iniţiat şi coordonează Fundaţia Mitropolit Irineu Mihălcescu şi editura aferentă, a contribuit la înfiinţarea Casei memoriale Irineu Mihălcescu la Pătârlagele şi la realizarea bustului mitropolitului de către sculptorul Emil Pricopescu; propunerea sa pentru alegerea post‑mortem a mitropolitului în Academia Română s‑a materializat în 2015, iar în 2018 un scuar poartă numele ierarhului. Pentru întreaga activitate i s‑a conferit titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău.
Înalpreasfinţit Epifanie Norocel	Epifanie Norocel (n. Gavril Norocel, 14 decembrie 1932 – 7 ianuarie 2013) s‑a născut în satul Mălini, comuna Baia, judeţul Suceava. După învăţământul primar a intrat în viaţa monahală: frate la Mănăstirea Râşca (1948–1950) şi elev la seminariile teologice de la Neamţ (1951–1955) şi Curtea de Argeş (1955–1956). A fost tuns în monahism la 14 aprilie 1953, hirotonit diacon la 25 mai 1953 şi, din 1 ianuarie 1967, ieromonah; a primit rangurile de protosinghel (1968) şi arhimandrit (1 ianuarie 1971). Şi‑a completat studiile teologice la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1957–1959) şi la Academia Teologică din Sofia (1959–1961), urmând apoi stagii de specializare în istoria bisericească universală la Bucureşti, Sofia şi Moscova (Zagorsk), inclusiv cursuri de doctorat şi examene avansate în domeniu. A desfăşurat o intensă activitate didactică şi administrativă în mediul monahal: profesor la şcoala monahală de la Dragomirna, ghid la Putna, profesor şi director al Seminarului Teologic Neamţ (1965–1971) şi stareţ al Mănăstirii Neamţ (1971–1975). La 16 octombrie 1975 a fost ales episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Tomisului, înscăunat la 9 noiembrie 1975, iar la 25 aprilie 1982 a fost ales episcop titular al Eparhiei Buzăului, instalat la 4 iulie 1982. Ca întâistătător al Eparhiei Buzăului, a păstorit restaurarea şi înnoirea patrimoniului bisericesc, având un rol activ în restaurarea şi zidirea de biserici şi mănăstiri; după 1989 sub îndrumarea sa au fost reînfiinţate 19 aşezăminte monahale. A susţinut şi reorganizarea învăţământului religios, iniţiind seminarii monahale (Ciolanu şi Răteşti) accesibile şi laicilor. A publicat monografii şi studii de istorie bisericească şi misionarism (Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Mănăstirea Ciolanu, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului ş.a.) şi a fost distins pentru iniţiative sociale şi bisericeşti, primind, printre altele, medalia jubiliară „Sf. Andrei” pentru reabilitarea preoţilor persecutaţi de regim. După ridicarea Episcopiei la rang de Arhiepiscopie a Buzăului şi Vrancei (2009) a devenit arhiepiscop şi a păstorit până la decesul survenit pe 7 ianuarie 2013, în urma unui infarct, în timpul unei deplasări spre Mănăstirea Brazi; a fost transportat la spitalul din Panciu, unde nu a mai putut fi resuscitat.
Jean Pierre Van Der Meiren	Jean Pierre Van Der Meiren este om politic belgian care a iniţiat şi consolidat colaborarea dintre judeţul Buzău şi provincia Flandra de Est. În 1991, în calitate de viceprimar al oraşului Oudenaarde, a realizat înfrăţirea oraşului belgian cu Municipiul Buzău, deschizând astfel colaborări economice, culturale şi sportive între cele două comunităţi. După alegerea sa ca deputat în 1992, a facilitat accesul la finanţare şi suport logistic din partea Guvernului Flandrei de Est pentru numeroase proiecte în domeniile medical, social şi umanitar; beneficiile totale au depăşit două milioane de euro. Principalul proiect a fost reabilitarea Spitalului Judeţean Buzău — în special secţia ATI şi compartimentul de Primire Urgenţe (actualul UPU) — urmate de modernizări ale cardiologiei, ortopediei, blocului operator şi ale maternităţii (neonatologie), precum şi lucrări la Spitalul Gârlaşi şi secţii din Nehoiu. Totodată, sute de cadre medicale au efectuat stagii de pregătire în Belgia (Gent), iar dotările şi competenţele aduse au ridicat nivelul îngrijirilor medicale din judeţ. Van Der Meiren a sprijinit şi proiecte sociale şi educaţionale: a susţinut Fundaţia Sfântul Sava (aşezăminte pentru vârstnici şi copii), a coordonat grupuri de voluntari pentru reabilitări locale (inclusiv montarea unei centrale termice la şcoala din Câmpeni) şi a înfiinţat filiala Buzău a Crucii Alb‑Galbene, primul serviciu de asistenţă medicală şi socială la domiciliu. De asemenea, a iniţiat programe de formare în IT pentru profesori, schimburi de experienţă pentru antreprenori locali şi vizite de lucru ale autorităţilor şi oamenilor de afaceri din judeţ în Flandra de Est. Prin acţiunile sale de lobby şi prin organizarea de vizite ale guvernatorilor şi oficialilor belgieni la Buzău, Van Der Meiren a facilitat derularea şi monitorizarea proiectelor şi a contribuit la participarea firmelor buzoiene la târguri şi schimburi comerciale în Belgia. Pentru întreaga activitate în slujba dezvoltării judeţului, Consiliul Judeţean Buzău l‑a declarat Cetăţean de Onoare al judeţului la 19 martie 2018.
Jinga Daniel-Nicolae	Nicolae Daniel Jinga (n. 11 ianuarie 1978, Buzău) este dirijor, director artistic și maestru de cor al Operei Naționale București și dirijor principal al Orchestrei Simfonice „Muntenia” din Târgoviște. A început studiul viorii la Școala Populară de Artă din Buzău, a urmat Școala Generală nr. 16 și apoi Şcoala de Muzică; a absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1997) și Universitatea Națională de Muzică din București, Facultatea Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală (licențiat 2003). În 2003–2004 a urmat masterate și masterclass‑uri de dirijat coral și operă, inclusiv la University of Wisconsin (SUA); din 2012 este doctor în Muzică. Tot în 2003 a fost numit dirijor secund al Corului Național de Cameră „Madrigal”, iar apoi a fondat Corul de Cameră „Accoustic”. A debutat în 2009 la pupitrul Orchestrei Simfonice București și a colaborat ca dirijor cu numeroase orchestre și instituții muzicale, inclusiv Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”. A fost premiat internațional (cel mai bun dirijor la Festivalul Coral „Argos Orestiko”, medalie de aur la Concursul Coral Internațional de Muzică Sacră — Grecia, premiu la Festivalul „Culturescapes” din Basel etc.). Din 23 noiembrie 2020 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău. În 2021 a devenit director‑manager general interimar al Operei Naționale București, numirea fiind confirmată definitiv în iulie 2022.
Kuhlmann (Postolache) Laura	Laura Kuhlmann (Postolache) (n. 20 noiembrie 1984, Buzău) este biochimistă și scriitor medical la National Cancer Institute (NCI), Rockville, SUA. A urmat Școala nr. 15 „George Emil Palade” din Buzău, Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București (2003) — participant�� la fazele naționale ale olimpiadelor la chimie și biologie — și Facultatea de Biologie a Universității din București, secția Biochimie (licență 2007, șefă de promoție). A urmat masteratul în Biochimie și Biologie Moleculară, completat cu o bursă Erasmus la Universitatea Paris XI (2009). A obținut bursa doctorală Helmholtz și și-a făcut doctoratul la Institutul German de Cercetare a Cancerului (DKFZ), Heidelberg, studiind proteine de suprafață celulară în cancerul de pancreas (Doctor în Științele Naturii, Biologia Cancerului, 2014, Magna cum laude). A continuat cu postdoc la DKFZ (2014–2015), apoi la University Health Network (UHN) din Toronto (2016–2021), concentrându‑se pe proteomică; a primit bursa memorială George Knudson (2018) și un grant al Societății Canadiene de Cercetare a Cancerului (CCSRI, 2019–2021) pentru studii postdoctorale în cancerul de sân și a colaborat cu Universitatea McMaster pentru cercetări în glioblastom și meduloblastom. Are multiple publicații și comunicări internaționale (patru articole publicate, două în evaluare și zece abstracte). Din 2020 a lucrat ca scriitor științific la UHN (opt articole educaționale), iar din 2021 s‑a alăturat departamentului de diagnostic și tratament al cancerului la Rockville, unde participă la dezvoltarea de terapii și la inițierea de studii clinice. Din decembrie 2022 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Lazăr Roberto Flavian	Roberto Flavian Lazăr este doctor în ştiințe medicale şi medic primar urolog şi s-a născut la data de 25.12.1976, în localitatea Fundeni, comuna Zărneşti, județul Buzău. A urmat şcoala generală în localitatea natală până în clasa a VI-a, continuând studiile la Şcoala Generală nr. 15 şi ulterior la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Haşdeu", unde a absolvit ca şef de promoție în anul 1995. Pe parcursul liceului a fost olimpic naţional la matematică în primii trei ani, obținând premiul special și mențiune. A urmat cursurile Facultății de Medicină Generală „Carol Davila" din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 2001, cu media 9,33. A promovat examenul de rezidențiat la nivel național, devenind medic rezident în specialitatea chirurgie urologică în cadrul Centrului de Uronefrologie și Transplant Renal al Institutului Clinic Fundeni. În această instituție profesează din anul 2008, inițial ca medic specialist, iar din 2013 până în prezent ca medic primar urolog. Participă constant la congrese naționale și internaționale și este membru al Asociației Europene de Urologie şi al Asociației Române de Urologie. Are o activitate publicistică susținută, la nivel național și internațional, fiind coautor al unor lucrări de referință precum: Tratat de Urologie (Sinescu I., Gluck G., 2008), Transplantul Renal (Sinescu I., Manu M. A., Harza M., 2007) și monografia Cancerul renal cu extensie venoasă (Sinescu I., Gingu C. V., Surcel C., 2011). În anul 2008 a obținut premiul al II-lea la Congresul Central-European de Urologie, desfăşurat la Ljubljana. Între anii 2009–2010 a fost director de cercetare-dezvoltare al Institutului de Uronefrologie şi Transplant Renal Fundeni, iar în 2011 а devenit doctor în ştiințe medicale, în cadrul Facultății de Medicină Generală „Carol Davila" din Bucureşti, susținând teza: „Prognosticul tumorilor renale parenchimatoase în funcţie de stadiul tumoral, gradul nuclear, stadiul ganglionilor şi metastazelor". Între noiembrie 2013 şi aprilie 2014 a ocupat funcţia de manager al Spitalului Clinic „Sfântul loan" din Bucureşti. Tratează și operează cazuri urologice complexe, din multiple subdomenii, utilizând abordări endoscopice, laparoscopice și de chirurgie deschisă, având o experiență de peste 1.000 de cazuri anual. Este căsătorit şi are un copil.
Manson Mario
Marghiloman Alexandru (post-mortem)	Alexandru Marghiloman (27 ianuarie 1854 – 10 mai 1925) este primul buzoian care a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (prim‑ministru între 5 martie şi 24 octombrie 1918) şi a îndeplinit totodată funcţia de ministru de interne. A urmat Colegiul „Sfântul Sava” (absolvent 1870) şi apoi studii universitare la Paris, unde şi‑a obţinut licenţa şi doktoratul în drept şi ştiinţe politice la Sorbona (1878). A avut o carieră politică şi administrativă vastă în cadrul Partidului Conservator — deputat din 1884 şi şef al partidului între 1914–1925 — ocupând numeroase portofolii guvernamentale (Justiţie, Lucrări Publice, Agricultură, Afaceri Străine, Interne, Finanţe). În calitate de prim‑ministru, în contextul ocupării teritoriului de către Puterile Centrale şi cu regele şi armata aflate la Iaşi şi în Moldova, a semnat armistiţiul şi tratatul de pace cu Germania; tot în timpul mandatului său a primit, la Chişinău, Declaraţia Sfatului Ţării privind Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918). Pe plan privat şi local, Marghiloman a dezvoltat la Buzău o importantă activitate în creşterea cailor de rasă şi a hipismului: a înfiinţat herghelia „Albatros”, a construit un hipodrom pe 42 ha şi a amenajat vila şi parcul care îi poartă astăzi numele; caii săi au câştigat numeroase derby‑uri. A fost căsătorit cu prinţesa Eliza Ştirbei. Testamentul său consemnează o reflecţie personală: „Am greşit poate mai mult decât socotesc, dar gândul mi‑a fost întotdeauna curat şi mi‑am iubit ţara.”
Marin Ifrim	Ifrim Marin (1 decembrie 1955–14 martie 2019) a fost poet și prozator, originar din comuna Bălăceanu. A urmat școli profesionale și liceale în domenii tehnice, iar până în 1991 a lucrat ca mecanic în mai multe întreprinderi (Combinatul de Fire Artificiale Brăila, Întreprinderea Metalurgică Buzău, Întreprinderea de Prelucrare Mase Plastice). După 1991 s‑a dedicat jurnalismului și activității culturale: a lucrat la ziare locale („Senator”, „Muntenia”, „Informația Buzăului”), a fost regizor tehnic la Teatrul „George Ciprian” (1996–2001), referent‑bibliotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău și președinte al Cenaclului „Al. Sahia”. A studiat ulterior istorie și muzeografie la Universitatea „Spiru Haret” și a devenit membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (din 1996) și al Uniunii Scriitorilor (din 1998). A fondat și a condus publicații literare—este inițiatorul și redactorul‑șef al revistei „Cartelul metaforelor” și redactor‑șef al „Caietele de la Țintești”—și a colaborat pe larg cu revistații literare din țară. Debutul în poezie i‑a apărut în revista „Familia” (1980), iar debutul editorial a avut loc în 1986 cu volumul Spre orașul cu un milion de ferestre. A publicat numeroase volume de poezie, proză, critică și eseistică (printre ele Curentul marin, Fotografii cu cântec, La spartul târgului, Trilogia efemerității, Cartelul metaforelor, Vid reîn‑carnat/Reincarnated void), multe dintre ele primite pozitiv de critică. A fost recompensat cu premii literare importante (Premiul revistei „Flacăra”, Premiul „Duiliu Zamfirescu”, Premiul „Opera Omnia” etc.) și a primit numeroase diplome de excelență. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi, iar în 2008 i s‑a conferit titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Buzău. După o carieră prolifică în literatură, publicistică și viața culturală locală, Marin Ifrim s‑a stins în martie 2019, rămânând consemnat ca o voce importantă a scenei literare buzoiene contemporane.
Marinescu Petru
Mauro Maria Angelini	Angelini Maria Mauro (n. 14 august 1969, Ancona, Italia) este om de afaceri cu o activitate îndelungată în economia locală a Buzăului. Stabilit în judeţ din 1998, s‑a căsătorit cu o buzoiancă şi are două fiice; de la instalare a fost implicat activ în viaţa economico‑socială a oraşului, promovând imaginea acestuia pe plan naţional şi internaţional. A fost timp de peste 15 ani director general al S.C. Martelli Europe S.R.L. Buzău şi preşedinte al Asociaţiei Patronale Confindustria România. Sub conducerea sa, Martelli Europe a devenit un angajator important în zonă (488 de salariaţi în 2020), specializat în vopsirea, spălarea şi finisarea articolelor de îmbrăcăminte pentru clienţi de renume mondial (H&M, Zara, Benetton, V.F. Group etc.). Firma s‑a remarcat printr‑un mediu de lucru dinamic şi, în 2006, a fost inclusă în Top 100 „cele mai bune companii pentru care să lucrezi” realizat de săptămânalul „Capital”, clasându‑se pe locul I în industria sa. În 2005 a cofondat, împreună cu Florin Mănescu, Clubul de Rugby „Martelli‑Constam” (ulterior Rugby Club „Stejarul” Buzău) şi a fost preşedinte fondator al acestui proiect sportiv până în 2017, susţinând astfel dezvoltarea rugby‑ului local. După vânzarea punctului de lucru din Buzău de către vechiul proprietar, a părăsit Martelli, dar a rămas activ în România. În noiembrie 2016 s‑a alăturat grupului german Dr. Bock Industries AG, specializat în producţia de pantaloni, preluând responsabilităţi în vânzări ca şef al Key Account Management Treatments şi membru al consiliului extins; ulterior a condus departamentul de tratamente pentru conturi cheie în cadrul Dr. Bock Ucraina. A ocupat şi funcţii de reprezentare instituţională: preşedinte al Confindustria Balcani – Confindustria Est Europa (2016–2018) şi, din 2018, Delegat România pentru Assoreti PMI Italia. Pentru contribuţia la viaţa economică şi socială a municipiului Buzău a fost distins cu titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului (2013). Activitatea sa îmbină dezvoltarea industrială, implicarea în proiecte sportive şi roluri de reprezentare în structuri patronale regionale şi internaţionale.
Mănăilă Eugen	Mănăilă Eugen (n. 9 decembrie 1969, Buzău) este plutonier adjutant principal, grav rănit în 2010 în Afganistan. A participat la misiunea ISAF în perioada ianuarie–iulie 2010 și deține insigna „Participant la Misiuni în Străinătate” pentru comportare meritorie. Pentru curajul și devotamentul dovedite în teatrul de operații a fost decorat de Președintele României cu Medalia Națională „Serviciul Credincios”, clasa a II‑a cu însemn pentru militari, de Ministerul Apărării Naționale cu Emblema de Onoare a Armatei României și de șeful Statului Major al Armatei Terestre cu Emblema de Merit „În slujba Păcii” clasa a III‑a. Deși rănile i‑au afectat calitatea vieții, Mănăilă Eugen și‑a arătat ambiția și tăria de caracter reintegrându‑se în activități sportive de recuperare, făcând parte din echipa României la Invictus Games Toronto 2017 — un exemplu de devotament și model de urmat pentru societate.
Mănoiu Dumitru	Dumitru Gh. Mânoiu (n. 29 aprilie 1947, Ţega, comuna Pânătău, jud. Buzău) este doctor inginer şi expert în Inginerie Chimică. A absolvit Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic Bucureşti (Magna Cum Laude, 1970), şi a obţinut titlul de Doctor în Inginerie Chimică la Tokyo Institute of Technology (1979). În 1996 a obţinut diploma de Expert în Management la Universitatea din Barcelona. Şi‑a desfăşurat activitatea ştiinţifică şi managerială în cercetare şi industrie: cercetător şi apoi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetări pentru Rafinării şi Petrochimie Ploieşti (şef secţie Catalizatori şi Procese Catalitice), director general la Rafinăria Vega şi ulterior director cercetare‑dezvoltare, director general, vicepreşedinte şi administrator în Grupul ROMPETROL. În 2008 a devenit director general şi vicepreşedinte la Marine Resources Exploration International B.V., iniţiind proiecte pionierat pentru explorarea şi valorificarea resurselor energetice alternative din Marea Neagră. A descoperit resurse minerale de importanţă economică, a elaborat un mare proiect european în domeniul energetic şi chimico‑metalurgic care a generat opt brevete noi şi, în total, a elaborat 35 de brevete. A fost profesor asociat la Universitatea din Ploieşti, Universitatea Politehnică Bucureşti şi Tokyo Institute of Technology, şi a coordonat numeroase programe internaţionale de modernizare şi restructurare în industria petrolieră, petrochimică şi a biocarburanţilor. Are peste 100 de studii şi comunicări ştiinţifice; este membru ales al Japan Zeolite Association, International Zeolite Association, European Catalyse Society, Societatea Română de Cataliză şi New York Academy of Sciences. Pentru realizările sale a fost numit Expert UNESCO în Inginerie Chimică şi a primit distincţii precum „Sun of Gold to Excellence” şi titlul „Man of the Year and Medal of Honor” acordate de International Biographical Centre (Cambridge); este inclus în dictionare biografice ale personalităţilor intelectuale.
Mănoiu Tatiana-Doina (post-mortem)
Mânzală Maria
Mihălcescu Irineu (post-mortem)	Ioan Irineu Mihălcescu (24 aprilie 1874, Valea Viei, Pătârlagele, jud. Buzău – 3 aprilie 1948, Mănăstirea Agapia) a fost mitropolit al Moldovei (17 decembrie 1939 – 16 august 1947), o demnitate care, prin tradiție, îi deschidea calea spre alegerea ca Patriarh al României. A urmat Școala și Seminarul Teologic (Buzău, apoi București), a absolvit Facultatea de Teologie din București (1895–1899) și s‑a specializat la Berlin și Leipzig (1901–1903), obținând doctoratul la Leipzig. A fost profesor la catedra de Teologie Dogmatică și Simbolică a Facultății de Teologie din București (din 1908) și a îndeplinit funcțiile de decan (1927–1929; 1933–1936) și decan la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926–1927). Cunoscut ca erudit și cercetător prolific, a publicat peste 600 de studii, manuale, traduceri și recenzii (circa 17.500 pagini tipărite și peste 150.000 pagini de manuscris). A fost primul cercetător român al Istoriei Religiilor, apreciat de tineri intelectuali precum Mircea Eliade. În ierarhia bisericească a urcat rapid: arhiereu‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1936), locțiitor de episcop la Râmnic (noiembrie 1939) și apoi Mitropolit al Moldovei, păstorind la Iași până în august 1947, când s‑a retras sub presiunea regimului comunist. Ca mitropolit s‑a preocupat de învățământul teologic, de organizarea vizitelor canonice, de sprijinirea refugiaților basarabeni (repartizarea a circa 100 de preoți la parohii din Arhiepiscopia Iașilor) și de ajutorarea săracilor și a elevilor bursieri; a trimis preoți‑confesori pe front și în spitale pentru susținerea morală a ostașilor. A murit în condiții suspecte la Mănăstirea Agapia. Casa memorială „Irineu Mihălcescu” din Valea Viei, Pătârlagele, păstrează azi memoria sa.
Milea Mihail	Milea Mihail (n. 23 aprilie 1958, Câmpeni, comuna Amaru) este doctor în Teologie, profesor și preot, din 2009 semnând adesea Sava Bogasiu. A urmat Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău (1975–1980), a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din București (1985) cu o teză asupra Omiliilor lui Afraate și s‑a specializat în limbile orientale (siriană‑aramaică). A devenit profesor la catedra de Studiu Biblic și a susținut doctoratul în Teologie, specialitatea Biblică (1998), cu o teză despre noțiunea de „lume” în scrierile Sf. Ioan. Pe latura socială și caritabilă, este fondator și președinte al Fundației Sf. Sava (înființată în 1993) și inițiator al numeroase proiecte sociale și educaționale: așezământ pentru bătrâni „Sf. Sava” (Câmpeni), campus pentru copii la Bisoca (1994), cantină socială pentru 100 de persoane în Buzău, Școala de Arte și Meserii (1999), centru de urgență pentru victimele violenței în familie (2004), tabără pentru copii la Maliuc (2006), cămine pentru vârstnici la Pietroasele, Ulmeni, Câmpeni și Năeni, precum și Complexul Social „Savaliada” (proiect demarat în 2012). A promovat crearea de microferme pentru autoaprovizionare și formare profesională pentru tineri ieșiți din sistemul de asistență; în 2009 a deschis Centrul de formare profesională. A avut și implicări internaționale și memoriale: a reamenajat cimitirul soldaților români de la Soroca și a obținut sprijin pentru diverse proiecte prin burse și schimburi. Cel mai important proiect pastoral‑cultural al său, sfințirea Catedralei Municipale „Sfântul Sava” din Buzău, a avut loc la 11 octombrie 2015. Ca autor, este semnatar a peste 20 de lucrări religioase și literare (unele sub pseudonimele Milhael Museosaba sau Sava Bogasiu), care includ tratate teologice, eseuri, lucrări despre Basarabia și monografii ale așezămintelor patronate de Sfântul Sava. Din 2010 este membru al Uniunii Scriitorilor din România și a înființat o casă de odihnă și creație pentru filiala Sud‑Est a USR la Năeni. A fost distins cu titluri locale și naționale: Cetățean de Onoare al municipiului Buzău și al orașului Soroca, declarat „Omul anului” în 2010 și premiat de Televiziunea Română la Gala „Inimi de români” (1 decembrie 2015).
Milu Gheorghe	Milu Gheorghe (2 iunie 1931-6 octombrie 2018), s-a născut în oraşul Breaza, judeţul Prahova, primar în perioada ianuarie 1970-noiembrie 1976, perioada în care municipiul Buzău a înregistrat o puternică dezvol- tare economică şi socială, când au fost construite: 5600 apartamente, Casa de Cultură a Sindicatelor, Spitalul Judeţean, Sala Sporturilor, Bazinul Olimpic, Patinoarul artificial, Stadionul „Gloria”, Autogările Nord şi Sud, Centrul de Recoltare a Sângelui, Centrul de Medicină Preventivă, Parcul Tineretului, Statuia Obelisc, instituţii de învăţământ (Liceul Teoretic „Al. Marghiloman”, Grup Şcolar „Costin Neniţescu”, Grup Şcolar Transporturi „Henri Coandă”, Grup Şcolar Tehnic Meserii şi Servicii, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 12, Şcoala cu clasele I-VIII „George Emil Palade” şi altele. Este Cetăţean de Onoare post-mortem al municipiului Buzău.
Mircea T. Bădulescu (post-mortem)	Mircea T. Bădulescu (n. 1 noiembrie 1917, Buzău) a fost pilot şi comandant de escadrilă în Aviaţia Română, celebru pentru activitatea sa din timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. A urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie la Cotroceni (început 1 septembrie 1939), a fost avansat sublocotenent la 10 mai 1941 şi brevetat pilot de observaţie pe I.A.R. 38 la 10 noiembrie 1941. A primit botezul focului la 23 august 1942 pe frontul din Cotul Donului, executând 78 de misiuni de observaţie şi bombardament uşor; brevetat pe J.U. 87 „Stuka” la 6 iunie 1943, a efectuat apoi peste 230 de misiuni de bombardament în picaj, remarcându‑se în special în perioada august–decembrie 1944 şi conducând cu eroism, la 13 ianuarie 1945, o grupă de şapte Stuka pentru bombardarea podului principal de la Budapesta. Pentru curajul şi rezultatele obţinute pe front a fost distins cu cele mai înalte decoraţii aeronautice şi militare: Virtutea Aeronautică (inclusiv clasa Comandor), Ordinul „Mihai Viteazul” cu spade, precum şi Crucea de Fier, clasele I şi a II‑a, între altele. Regimul comunist l‑a trecut în rezervă în 1951 cu gradul de căpitan aviator. A murit tragic într‑un accident de circulaţie la 19 iunie 1967. Memoria sa a fost comemorată public, inclusiv printr‑un eveniment la Muzeul Naţional de Istorie Militară la care a participat Regele Mihai în 2005.
Miroiu Adrian-Florin	Adrian‑Florin Miroiu (n. 20 august 1954, Buzău) este profesor universitar doctor şi membru corespondent al Academiei Române. A absolvit Şcoala Generală nr. 6 (1969), Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” (1973) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1978), obţinând titlul de doctor în filosofie în 1987. S‑a specializat în logică, filosofie politică şi politici publice la Oxford (1991–1994), Cornell (1994–1995) şi „La Sapienza” (1996). În cariera academică a fost conferenţiar şi apoi profesor la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (din 1991), conducător de doctorat din 1996, şi profesor de ştiinţe politice la SNSPA, unde a fost decan (2001–2005) şi preşedinte (2008–2012). Este autor a 14 cărţi, editor a 10 volume şi autor al multor articole ştiinţifice. A ocupat funcţii administrative şi de politici publice în învăţământul superior: director general în Direcţia Generală Învăţământ Superior şi Cercetare Universitară (1995–1997), director al Agenţiei Naţionale Socrates (1998–1999), secretar de stat pentru învăţământul superior (1999–2000), preşedinte al Consiliului Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior (2011–2015) şi preşedinte al Comisiei de ştiinţe politice din CNATDCU (2020–2023); a fost membru şi vicepreşedinte ARACIS (2006–2013). A primit Premiul „Mircea Florian” al Academiei Române (1995) şi a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 2021.
Mironescu Adrian
Neguţ Silviu	Silviu Neguţ (n. 1 februarie 1945, Vadu‑Paşii, jud. Buzău) este geograf, analist geopolitic, publicist, editor şi profesor universitar. A absolvit Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” (1962) şi Facultatea de Geologie‑Geografie, secţia Geografie, a Universităţii din Bucureşti (1968), obţinând titlul de doctor în Geografie în 1984. A avut o carieră editorială notabilă ca redactor la Editura Enciclopedică Română / Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1968–1989) şi redactor‑şef al Editurii Enciclopedice (1990–1993). În învăţământul superior este conferenţiar (1991–1993) şi profesor universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti (din 1993), conducător de doctorat din 2000, prodecan (1993–2008) şi decan al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale (2008–2012); a fost profesor asociat la Universitatea Bucureşti şi la Institutul Diplomatic Român şi visiting professor în universităţi din Paris, Lille, Bari şi Ancona. Este vicepreşedinte al Societăţii de Geografie din România (din 2008) şi al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (din 2013), Doctor Honoris Causa al Universităţii Petrol‑Gaze din Ploieşti (2014) şi membru onorific al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (2015). A publicat circa 70 de cărţi şi peste 200 de articole ştiinţifice, a susţinut peste 1.300 de emisiuni radio şi peste 100 de emisiuni TV, a avut mobilităţi în aproximativ 30 de universităţi străine şi a vizitat peste 70 de ţări. Biblioteca din comuna sa natală îi poartă numele din 2003, iar din 2004 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.
Nicoară Marius-Adrian	Coordonator Proiect "O scurtă istorie a Buzăului văzută prin personalitățile sale". Membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Membru al Uniunii Scriitorilor din România-Filiala Iaşi, Membru al consiliului de cercetare ştiinţifică al Institutului European pentru Cercetãri Multidisciplinare, Directorul Centrului de Ştiinţe Istorice şi Arheologie al acestuia, Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România-Filiala Iaşi.
Niculescu Valeriu
Nicu I. Constantinescu (post-mortem)	Nicu I. Constantinescu (23 mai 1840, Craiova – 21 aprilie 1905, Buzău) a fost al treilea primar al orașului Buzău, dar, prin realizările sale, cel mai remarcabil conducător local din perioada modernă, exercitând multiple mandate între 1883–1888, 1889–1890, 1890–1892, 1895–1899 și 1901–1905, în total aproape 20 de ani. Din 1867, când era director al Prefecturii Buzău, până la sfârșitul vieții și-a dedicat activitatea orașului, transformându‑l profund, încât după mandatele sale Buzăul „a devenit de nerecunoscut”. În administrația sa a modernizat infrastructura urbană: a amenajat și pavat Oborul, a construit un abator modern și hala de carne și pește (Bazarul, 1896–1898), a deschis și pavat Bulevardul Parcului (1890, astăzi Nicolae Bălcescu), a implementat alimentarea cu apă curentă (1898) și iluminatul electric (1899 — primul bec electric), a sistematizat Crângul (bufet 1897, eleșteu 1898) și a prelungit strada până la gară. A investit în educație, construind sediile pentru gimnaziul local (1889–1890, azi Colegiul Național „B. P. Hasdeu”) și pentru toate școlile primare importante (anii 1894–1899). A ridicat Palatul Comunal (1899–1903), considerat de Nicolae Iorga „cea mai frumoasă primărie din țară”. A fost distins cu ordine de stat (Steaua României — Cavaler; Coroana României — Cavaler și Comandor) și a avut roluri culturale (vicepreședinte al Comitetului Ligii Culturale, secțiunea Buzău, din 1893). Ca omagiu, i s‑a ridicat un bust în 1930 (înlăturat în 1952 și reamplasat în 1976 în fața Școlii nr. 1, pe Bulevardul Nicolae Bălcescu).
Niţǎ C. Marin	Niţă C. Marin, colonel (r) (5 august 1916-2013) s-a născut în comuna Cilibia, judeţul Buzău, veteran de război, a participat pe front cu Compania 38 Poliţie din Divizia Vânători de Munte. A fost şef post de jandarmi şi a trecut în rezervă din unitatea „Legiunea de Jandarmi Buzău”. Decorat cu: medaliile „Serviciul Credincios” clasa a III-a cu Spade; „Bărbăţie şi Credinţă”, clasa a II-a cu Spade; „Virtutea Militară” clasa a II-a pentru fapte de război; „Crucea comemo- rativă a celui de-al Doilea Război Mondial, 1941-194”; „90 de ani de la crearea statului român suveran independent şi indivizibil”; „M.S. Regina Maria 1875- 1938”. În anul 2013 a fost declarat Cetăţean de Onoare post-mortem al municipiului Buzău.
Oprea Gheorghe	Gheorghe Oprea (1 ianuarie 1942 – 24 martie 2014) a fost profesor universitar doctor la Universitatea de Muzică din București și membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. S‑a născut în Satu‑Nou (com. Poșta‑Câlnău, jud. Buzău) într‑o familie cunoscută pentru tradiția sa muzicală și a urmat Şcoala Normală de Învăţători din Buzău (1955–1959). A absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” (secțiile Teorie și Dirijat de cor academic) ca șef de promoție (1967). A parcurs toate treptele didactice până la titlul de profesor și a obținut titlul științific de doctor în muzică (iunie 1993) cu teza Sisteme sonore în folclorul românesc, lucrare de referință în etnomuzicologia românească. A fost un prolific cercetător al folclorului muzical: autor a peste 40 de lucrări, coordonator al tratatului de Folclor muzical, colector a peste 3.000 de documente sonore din aproape toate județele României (inclusiv Basarabia) și unul dintre primii cercetători ai folclorului meglenoromân. A condus doctoranzi și a contribuit semnificativ la formarea noii generații de etnomuzicologi. În paralel cu activitatea științifică, a fondat (1969) și a dirijat corul de cameră „Gaudeamus” al Universității de Muzică din București, formație cu sute de concerte, înregistrări radio și două discuri, laureată la festivaluri internaționale (inclusiv Lincoln Center, St. Louis, Casa Albă) și naționale. Din 1998, corul funcționează sub egida Fundației Muzicale „Gaudeamus – Gheorghe Oprea”. A primit numeroase distincții: Premiul „Ethnos” (1999‑2000) pentru Studii de etnomuzicologie, Premiul pentru folclor al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, Premiul Academiei Române (1998) și premii internaționale. A fost declarat Cetățean de Onoare al orașelor Țăndărei, Călărași și municipiului Buzău.
Oproescu Alexandru	Alexandru Oproescu (8 mai 1940 – 26 mai 2017) a fost un om de carte și bibliotecar român, inițiator şi animat orizontul cultural al județului Buzău. Născut la Nehoiu, după studiile postliceale în biblioteconomie şi Facultatea de Filologie (Iași, 1972), a fost bibliotecar șef la Râmnicu Sărat (1960–1968), inspector de specialitate (1968–1970) și director al Bibliotecii Județene „V. Voiculescu” din Buzău (1970–mai 2003). Sub conducerea sa, biblioteca județeană a devenit un veritabil centru spiritual local: a inițiat „Salonul literar” (1970–1994) — documentat ulterior în cartea Salonul literar — și a creat și susținut cenacluri importante („Al. Odobescu” Nehoiu, „V. Voiculescu” Buzău). A fondat editura bibliotecii, a coordonat reviste locale (printre care „Buzăul literar”, „Penteleu”, „Albatros”) și a organizat sute de întâlniri și saloane literare, promovând constant autori de marcă și talente noi. A publicat și editat numeroase lucrări de istorie literară și bibliografie locală: Scriitori buzoieni — fișier istorico‑literar (1980), multiple volume despre Vasile Voiculescu, precum și un amplu Dicționar/compendiu al presei buzoiene și râmnicene (serii din 1995, 1997, 2009; compendiu 2011), operă pe care autorul o considera principală. A tipărit peste 50 de titluri în diferite colecții și a contribuit la înființarea filialelor de bibliotecă din județ și a unei filiale la Soroca (R. Moldova). A fost recompensat pentru activitatea sa editorială și de promovare culturală: printre distincții, Marele Premiu al bibliotecarilor din România (1998), două premii I la Festivalul Național „Cântarea României”, medalia „Meritul cultural” clasa I (1983) şi numeroase alte diplome. A donat colecții de cărți rare, autografe și documente bibliotecilor din județ, refacând astfel fonduri afectate anterior. A avut un rol important în cercetarea și punerea în valoare a operei lui Vasile Voiculescu (articole, ediții, Casa memorială de la Pârscov) și a întreținut o activă activitate de documentare și editare locală până la sfârșitul vieții. În semn de recunoștință, Biblioteca Orășenească din Nehoiu îi poartă numele din 2019, iar în august 2021 a fost dezvelit bustul său la sediul bibliotecii.
Orban Carmen	Carmen Orban (n. 22 noiembrie 1968, București) este medic specialist în Anestezie și Terapie Intensivă, Director General al Grupului Monza‑MedicHub și fost manager al Institutului Clinic Fundeni; este fiica medicului buzoian Panait Șerbănoiu. A urmat școala primară și gimnaziul la Buzău și a absolvit Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” (1987), apoi Facultatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj‑Napoca (licență 1995). A parcurs pregătirea clinică ca medic rezident ATI la Spitalul Universitar de Urgență București (1996–2001) și a devenit medic primar ATI în 2004 la Spitalul Clinic de Urgență — Chirurgie Plastică, Reparație și Arsuri din București, unde a coordonat Compartimentul ATI (2007–2009) și a fost manager (2009–martie 2011). Deține multiple atestate în managementul serviciilor de sănătate și management spitalicesc (1998–2014). În 2014 a obținut titlul de Doctor în Științe Medicale la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, cu teza privind antibioterapia la pacienții arși cu sepsis; în același an a devenit doctorandă în Management la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. Este coautoare și autoare de studii și articole publicate în reviste ISI și BDI, a contribuit cu capitole de specialitate și a organizat sau făcut parte din comitete științifice naționale. A primit mai multe distincții și premii de excelență (2010–2015), printre care medalii și embleme onorifice, și este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău din 23 noiembrie 2018.
Palade George Emil	George Emil Palade (19 noiembrie 1912, Iași – 7 octombrie 2008, California, SUA) este laureat al Premiului Nobel pentru medicină și fiziologie (1974) și una dintre cele mai importante personalități ale biologiei celulare. A locuit la Buzău din copilărie, a absolvit Liceul „Al. Hasdeu” în 1930 ca șef de promoție și a urmat Facultatea de Medicină din București, obținând în 1940 doctoratul în medicină cu teza „Tubul urinar al delfinului”. A lucrat ca medic și apoi ca asistent la Institutul de Anatomie sub conducerea profesorului Gh. Lupu. După căsătoria din 1946 a emigrat în Statele Unite, devenind cetățean american în 1952; a fost cercetător și profesor la Institutul Rockefeller din New York și din 1973 profesor de biologie celulară la Universitatea Yale. A primit importante distincții științifice (Premiul Albert Lasker, 1966; Premiul Hurwitz, 1970) și, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve, Premiul Nobel în 1974; din 1975 a fost membru de onoare al Academiei Române. Contribuțiile sale fundamentale privesc biologia celulară și ultrastructura celulară elucidată prin utilizarea microscopiei electronice, investigând în special structurile și mecanismele de transport celular.
Păun Laurenţiu (post-mortem)	Păun Laurenţiu, operator, făcea parte din echipa de serviciu în weekend a postului TV Buzău. A plecat pe teren, după-amiază, pentru a filma un accident produs pe şoseaua de centură a municipiului Buzău, soldat cu un mort şi doi răniţi. După ce şi-a terminat reportajul, a plecat spre redacţie, însă pe drum, o nouă informaţie avea să-l abată către un alt eveniment rutier, produs tot pe şoseaua de centură, din cauza carosabilului umed. A ajuns primul, şi-a luat camera şi a început să înregistreze câteva cadre cu o maşină ieşită în decor. În curba în care s-a produs derapajul, un alt şofer a pierdut controlul volanului, iar bolidul pe care îl conducea, un Mercedes cu numere de Italia, a ajuns şi el în şanţ lovind cu laterala dreaptă maşina avariată, iar operatorul a fost strivit de acest bolid care a derapat pe şoseaua udă. A pierit la datorie pe 2 martie 2014.
Peneş Nicolae	Nicolae Peneş (n. 22 septembrie 1935, Spătaru, comuna Costeşti) este scriitor, eseist, editor și animator cultural. După o copilărie marcată de schimbări familiale, a urmat studii diverse (Liceul Comercial, Școala Profesională CFR) și s‑a apropiat devreme de mișcarea literară din Buzău, debutând în presa locală și regională și obținând premii încă din anii de formare. A desfășurat o intensă activitate culturală și managerială: a condus Case ale Culturii (inclusiv Casa de Cultură din Videle), a coordonat activități artistice de masă, a înființat festivaluri și serbări folclorice locale, a promovat teatrul popular și ansamblurile folclorice în turnee internaționale și a pus bazele unor publicații și colecții dedicate vieții culturale buzoiene. În paralel, a avut o lungă activitate jurnalistică, fiind redactor principal la ziarul „Senator” și semnând reportaje, anchete şi memorialistică. Este autor prolix și cercetător al istoriei locale: volumele sale documentare și memorialistice tratează personalități și evenimente din Buzău (Un cântec ucis — despre Mihaela Runceanu; Buzău, orașul cu statui furate; Buzăul, dincolo de Bariera Brăilei), biografii (Dr. C. Angelescu — Povestea unei vieți; I. L. Caragiale, comersant la Buzău) și studii monografice (seria despre Marghiloman). A publicat, de asemenea, volume de versuri și memorii și a reeditat lucrări importante, consolidând patrimoniul cultural local. Pentru contribuțiile sale culturale a primit distincții locale și recunoaștere publică: a fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului Buzău, desemnat „Omul anului” (2008 și 2016) și, în 2020, Cetățean de Onoare al județului Buzău. Continuă să fie prezent în viața culturală prin cercetare, publicistică și editare, valorizând memoria și identitatea orașului și regiunii.
Penu Cornel	Cornel Penu (n. 16 iunie 1946, Galați) este maestru emerit al sportului și este considerat cel mai mare portar de handbal român. A crescut la Buzău, urmatorele școli fiind Școala Generală nr. 8 și Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu”; a studiat apoi la Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini din Galați (1963–1968). A fost descoperit la nivel școlar și promovat prin cluburile locale până la consacrarea la Dinamo București, sub antrenorul Oprea Vlase. A fost component al echipelor naționale de tineret (campion mondial tineret 1967) și seniori, obținând titluri mondiale (campion mondial 1970 la Paris și 1974 la Berlin), medalii olimpice (bronz la München 1972, argint la Montreal 1976) și numeroase premii internaționale; a fost selecționat în echipa României de peste 200 de ori și de trei ori în echipa lumii. A câștigat trofeul „Carpați” (1965) și a fost campion mondial universitar (1969). Pentru performanțele sale a primit ordine și decorații, între care „Ordinul Muncii” clasa I și „Ordinul Meritul Sportiv” (clasele a II‑a și a III‑a). Și‑a încheiat cariera de jucător la 18 decembrie 1980 și a continuat ca antrenor (echipa națională, Dinamo, Hidrotehnica Constanța, AS „Armata” Buzău). Din 1993 a antrenat în Maroc (inclusiv naționala calificată la CM 1997) și ulterior a activat ca antrenor în Franța (Centrul de pregătire din Sedan). A primit Medalia Națională „Serviciul Credincios” clasa I (2000) și este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău din 2011.
Peticilă Adrian-George	Adrian George Peticilă (n. 1 septembrie 1970, Buzău) este inginer horticultor, conferențiar universitar și prodecan responsabil cu cercetarea și activitățile studențești, specializat în înmulțirea plantelor și utilizarea biostimulatorilor. A absolvit Facultatea de Horticultură a USAMV București (1990–1995), a urmat un master la ENESA Dijon (Franța) și a obținut doctoratul în agronomie în 2004 cu o teză privind efectul biostimulatorilor și al substraturilor asupra înmulțirii Actinidia sp. (kiwi). A realizat studii postdoctorale la Institutul „Costin C. Kirițescu” (2011–2013) și stagii de specializare în Marea Britanie, Italia, China și Franța. A fost cercetător științific la Secția Științe Agricole și Silvice a Academiei Române (1999–2019) și coordonator al Biroului doctorat al Academiei Române (2002–2019). Din 2016 este conferențiar universitar și prodecan la facultatea sa. Reprezintă România în programul COST 17133 – Circular City (din 2018) și este autor/coautor de lucrări și cărți de specialitate; este implicat în Banca de Resurse Genetice Vegetale de la Buzău și membru al mai multor societăți profesionale naționale și internaționale. Din septembrie 2022 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Petre Adela	Adela Petre (Diaconescu) (10 iunie 1929 – 14 martie 2019) a fost creatoare populară, originară din satul Bălănești, stabilită din copilărie în Valea Sibiciului (com. Sibiciu, azi orașul Pătârlagele). A absolvit Liceul Industrial de Fete (promoția 1948), unde s‑a specializat în țesut la războiul vertical și în confecționarea de scoarțe și covoare. Între 1948 și 1967 a lucrat la Magazinul Universal „București”. Remarcată la a IV‑a Bienală a Artei Populare din București (Premiul I, 1967), a fost apoi implicată în activitatea cooperativelor meșteșugărești: tehnician și metodist la Centrul de Îndrumare a Creației Populare Buzău (1969–1971), vicepreședintă a Cooperativei „Arta Populară” Buzău (1971–1973) și, din 1973, tehnician la Uniunea județeană a Cooperativelor Meșteșugărești, unde a coordonat activitatea atelierelor din Buzău și Râmnicu Sărat. A înființat 14 cercuri de artă populară în comunele din zonă și a condus colective care au realizat confecții și covoare cu motive tradiționale. A participat la numeroase expoziții și festivaluri naționale și internaționale (Muzeul Satului, Muzeul Țăranului Român, Muzeul „Astra” Sibiu, show‑uri în Franța, Grecia, Olanda, Italia) și, alături de nepoata sa, a reprezentat România la Festivalul Smithsonian de la Washington (1999). Până în 1989 a obținut peste 250 de premii I la manifestări de profil; a condus și două grupuri vocale („Firicelul” și „Chindia”). Pentru contribuțiile sale la conservarea tradiției populare a primit numeroase distincții: Premiul I — Bienala Artelor Populare (1967), Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici (1983), Premiul „Ethnos” (1984), membră a Academiei Artelor Tradiționale din Sibiu (1994). A fost decorată cu Medalia Națională „Serviciul Credincios” clasa a III‑a (2002), declarată „Tezaur uman viu” de UNESCO (2012) și distinsă cu Ordinul „Meritul Cultural” (2015). A primit titlurile de Cetățean de Onoare al municipiului (2001) și, ulterior, al județului Buzău (2017).
Petrescu Dragoș	Dragoș Petrescu (n. 16 ianuarie 1971, Padina, jud. Buzău) este antreprenor şi doctor în ştiinţe aerospaţiale, cu formare academică solidă: a absolvit Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi (1995) şi masterul (1996) ca şef de promoţie, este doctor în Tehnologie Aerospaţială la Deakin University, Melbourne (2004) şi are un MBA la The Wharton School, Pennsylvania (2016). Activitatea sa profesională acoperă industria spaţială, aerospaţială şi de apărare (structuri şi sisteme de propulsie), dar şi infrastructură portuară, terestră şi proiecte miniere sustenabile dezvoltate în Australia. A fondat şi condus patru companii tehnologice cu prezenţ�� în circa 71 de ţări pe 6 continente şi a creat holdingul Alina Industries, cu 11 divizii de afaceri globale; ocupă poziţii executive şi în consiliile de administraţie ale unor multinaţionale din sectoare diverse (aerospaţial, energie, apărare, minerit, manufactură, biotehnologie etc.). Invenţiile şi inovaţiile sale au aplicabilitate în 19 industrii, multe fiind comercializate sau integrate de companii mari la nivel mondial. A colaborat cu jucători importanţi din industrie (printre care nume ca Volkswagen Group, GoogleX, Intel, Boeing, Lockheed Martin, Tesla) şi este partener sau colaborator tehnic pentru organizaţii şi agenţii spaţiale internaţionale, inclusiv SpaceX şi NASA, precum şi pentru furnizori majori ai industriei de apărare afiliate NATO. Locuieşte cu familia în Melbourne şi are rezidenţă în Dubai şi Singapore.
Petrișor Adelin-Laurențiu	Adelin‑Laurențiu Petrișor (n. 29 iulie 1975, Buzău) este jurnalist şi reporter de război, licențiat în drept la Universitatea din București (1999). Și‑a început cariera în 1994 la radio 2M+ şi a lucrat ca reporter la Tele 7abc, TVR, Antena 1 şi Realitatea TV; din septembrie 2010 este jurnalist senior la Știrile TVR. Ca corespondent de război a transmis din numeroase teatre de criză — Liban, Albania, Algeria, Kosovo, Bagdad (singurul corespondent român prezent în 2003), Siria (2011, 2021), Iran — şi a realizat reportaje în închisoarea Guantanamo şi în Japonia după tsunami. A intervievat lideri şi personalități internaționale (de la Yasser Arafat la Jaap de Hoop Scheffer şi Michael Hayden) şi este primul jurnalist român care a zburat cu avioane supersonice militare (MiG‑21 LanceR, Eurofighter, F‑16, Saab Gripen). Este autorul volumelor Corespondent de război (2007), Războaiele mele (2010) şi al unor lucrări despre Coreea de Nord; a primit multiple premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România (inclusiv Marele Premiu, 2003) şi din iulie 2022 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Petcu Gheorghe
Pietrăreanu Adriana	Adriana Pietrăreanu (n. 18 septembrie 1953, Buzău) este profesor de limbi străine, absolventă a Liceului „B. P. Hasdeu” și a Facultății de Limbi Străine din București. După absolvire a predat limba franceză timp de zece ani la școala din Mihăilești, apoi a predat franceza și engleza la Liceul Economic din Buzău și, ulterior, la Colegiul Economic Universitar. După 1990 a inițiat și coordonat proiecte internaționale importante, între care înfrățirea Municipiului Buzău cu orașul Oudenaarde (Flandra de Est, Belgia). Din această colaborare au rezultat proiecte de reabilitare a Spitalului Județean Buzău, înființarea fundației de îngrijiri medicale la domiciliu „Crucea Alb‑Galbenă” și numeroase cursuri de pregătire pentru medici, asistente, profesori, elevi și reprezentanți ai autorităților locale, precum și schimburi educaționale și economice. Pentru activitatea sa a primit multiple distincții: Diploma „Gheorghe Lazăr” clasa I, titlul „Profesorul Anului” (de două ori), „European Development Prize” acordat de Parlamentul European (Strasbourg) și titulatura de Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău. La finele anului 2017 a fost numită director adjunct al Institutului Cultural Român de la Bruxelles (cu avizul Parlamentului), iar în martie 2022 a obținut un nou mandat în aceeași funcție.
Polchi Ciprian-Ștefan
Popescu Elena (post-mortem)	Popescu Elena s-a născut la Râmnicu Sărat, judeţul Buzău, în ziua de 28 noiembrie 1977. Era redactor-şef al ATN Trust Press Buzău (care cuprinde Radio Campus şi săptămânalul Viaţa Buzăului) şi corespondent al postului TV Antena 1. Absolventă a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Ştiinţe Politice, jurnalista Antenei 1 avea ca hobby-uri muzica, lectura şi călătoriile. A pierit la datorie, pe 24 mai 2004, în timp ce filma tragicul accident de la Mihăileşti.
Popescu Florentin	Florentin Popescu (n. 3 aprilie 1945 — în documentele de stare civilă 8 aprilie 1945) este poet, prozator, istoric literar, editor și ziarist, originar din satul Lera, comuna Chiojdu. A urmat studiile liceale la Liceul „B. P. Hasdeu” din Buzău și a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1969). Debutul literar a avut loc încă din liceu (publicații în reviste școlare), iar ca student a fost activ în presa culturală („Viața studențească”, „Amfiteatru”, „Scânteia Tineretului”), fiind distins în 1968 cu premii pentru poezie. După o scurtă repartizare ca profesor netradusă în practică, a lucrat ca redactor la „Viața Buzăului”, apoi a îndeplinit numeroase funcții editoriale și redacționale: „Informația Bucureștiului”, editurile Sport‑Turism și Albatros, ziarul „Tineretul Liber”, „Vocea României”, revista „Manuscriptum”, expert la Consiliul Național al Audiovizualului și muzeograf la Muzeul Literaturii Române. Debut editorial a avut cu volumul de poezie Obsesia păsărilor (1970). De‑a lungul carierei a publicat o operă variată — poezie, proză, reportaj, studii, dicționare și antologii — și a îngrijit ediții critice și monografii. Asemenea titluri notabile: Peregrin la Ninive, Ţara fântânilor, Carte de dragoste despre București, O istorie anecdotică a literaturii române, multiple dicționare pentru elevi și un consistent corp de lucrări de istorie literară și memorialistică. A redactat și antologii tematice (poezie religioasă, poezie de dragoste etc.) și a semnat lucrări de referință despre spații culturale (Babilon, mitologie orientală). Popescu este un important cercetător al vieții și operei lui Vasile Voiculescu, consacrându‑i mai multe volume și participând la amenajarea Casei Memoriale „V. Voiculescu” de la Pârscov. A îngrijit ediții, studii și investigații documentare privind opera și destinul lui Voiculescu, aportul său fiind recunoscut în cercurile specializate. În 1990 a fondat, împreună cu Iuliana Paloda‑Popescu, revista bilunară Colibri — una dintre primele publicații culturale particulare post‑decembriste — iar în 2010 a înființat revista lunară Bucureștiul literar și artistic, pe care a condus‑o ca redactor‑șef. A fost activ ca editor, coordonator de antologii și promotor al valorilor culturale, semnând sute de articole, editoriale și interviuri. Este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din 1975 și membru al unor societăți profesionale; a primit numeroase premii și distincții pentru poezie, publicistică și activitate editorială (premii de specialitate, diplome, distincții ale unor reviste și instituții culturale). A fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului Buzău, desemnat „Omul anului” (2014) și, prin hotărâre a Consiliului Județean din 28 septembrie 2018, Cetățean de Onoare al județului Buzău. Opera și activitatea sa se remarcă prin diversitate (poezie, proză, eseu, dicționare, istorie literară), prin angajament editorial și printr‑un rol constant în valorificarea patrimoniului cultural buzoian și național.
Popescu Sorina	Sorina Popescu (n. 23 septembrie 1967, Buzău) este fiziciană, doctor Magna cum laude în Fizică (Universitatea din București, 2000) şi specialistă în fizica hadron‑hadron. A absolvit Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, a urmat un master la Joint Institute for Nuclear Research, Dubna, şi în 2018 a obţinut un MBA la Universitatea Webster din Geneva. Între 1991 şi 2001 a fost cercetător asociat la Kirchhoff Institut für Physik, Universitatea Heidelberg, şi a colaborat cu experimentele ALICE (CERN) şi IFIN‑HH (Bucureşti). Din 2001 lucrează la CERN, fiind membră a echipei de control pentru detectorul ALICE, responsabilă de dezvoltarea software‑ului pentru control şi achiziţie de date, şi reprezentant CERN pentru cooperarea cu industriile partenere. Din 2007 a făcut parte din echipa centrală a experimentului CMS, coordonând sub‑detectorul Forward Hadron şi achiziţia de date la viteze de sute de GB/s. Este coautoare a lucrării care anunţă descoperirea noului boson cu masa de 125 GeV („A New Boson …” cu experimentul CMS) şi a primit numeroase recunoaşteri profesionale (premii CERN Accelerator School, distincţii internaţionale şi diploma de excelenţă a Ministerului Cercetării din România). A predat temporar la American University of Kabul (ianuarie 2019) în cadrul unei misiuni umanitare. Din 21 octombrie 2019 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.
Postolache Carmen	Carmen Postolache (n. 16 august 1959, Lapoș, jud. Prahova) este chimistă, profesor universitar și din 2012 decan al Facultății de Biologie a Universității din București. A absolvit Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău (1978) și Facultatea de Chimie a Universității din București (1983), ambele ca șefă de promoție, și a obținut titlul de doctor în chimie (chimie fizică) în 1999. A lucrat în cercetare la Institutul de Cercetări Chimico‑Farmaceutice (1983–1990), apoi și‑a început cariera universitară la Facultatea de Biologie (1991), predând chimie generală, chimie fizică și ecotoxicologie. Conduce și a participat la numeroase proiecte de cercetare — peste 20 naționale (cinci ca director) și 19 internaționale, fiind responsabil științific pentru contribuția României în șase proiecte europene; a beneficiat și de programe Twinning și burse TEMPUS. Activitatea științifică cuprinde peste 120 de lucrări (inclusiv 7 cărți/capítole), 84 articole în reviste indexate ISI, trei brevete și numeroase rapoarte de proiect; este implicată în comitete editoriale și în grupuri de experți (Calitatea apei) și în organizarea de conferințe naționale și internaționale. A fost desemnată „Profesorul anului în domeniul Științele Vieții și ale Pământului” (2018) și, din 23 noiembrie 2020, este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Pricopescu Emil	Emil Pricopescu (n. 18 august 1939, Certești, județul Galați) este sculptor și profesor de sculptură, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, Facultatea de Arte Plastice și Muzeografie, secția sculptură. Din 1968 până în 2003 a predat modelaj și sculptură la Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău, formând generații de artiști și consolidând tradiția sculpturală locală. Membru fondator al filialei U.A.P. Buzău (1968), a expus constant de la acea dată lucrări în lemn, piatră și metal la manifestări expoziționale județene, interjudețene, bienale și anuale de stat, precum și în străinătate (expoziție de grup în Belgia). A organizat expoziții personale la Bacău, Buzău și București (1971, 1972, 1980, 1985) și a participat la importante manifestări naționale și internaționale: Salonele Moldovei, Bienala „Ion Andreescu”, „Brâncușiana” de la Târgu Jiu etc. A realizat lucrări pentru Tabăra de Sculptură de la Măgura („Homo Faber”, edițiile 1973 și 1980) și a efectuat călătorii de studii în RDG, URSS și Polonia. Are un bogat repertoriu de artă monumentală în județul Buzău și în regiune: Monumentul Eroilor din Chiojdu; Obeliscul din Râmnicu Sărat (în memoria luptătorilor și deținuților anticomuniști); bustul poetului Vasile Voiculescu la Biblioteca Județeană Buzău; Monumentul Eroilor din Galbenu (Brăila); Monumentul Eroilor din Beceni; bustul lui Alexandru Marghiloman (amplasat la liceul care îi poartă numele); busturile primarilor Nicu I. Constantinescu și Stan Săraru (Holul de Onoare al Primăriei Buzău); bustul mitropolitului Irineu Mihălcescu (Pătârlagele) și bustul savantului Grigore Moisil (liceul cu același nume). Lucrările sale se regăsesc în colecții particulare din România și din străinătate și în Muzeul Județean Buzău. A organizat, între 1997–2001, Tabăra Națională de Sculptură pentru elevii liceelor de artă la Poiana Pinului (Buzău), susținând astfel continuitatea tradiției sculpturii în piatră de la Măgura. Din 2002 a fost ales președinte al Filialei U.A.P. Buzău, funcție pe care a ocupat‑o până în 2010. Pentru activitatea sa artistică și educațională a primit numeroase distincții: Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2000), Diploma de Excelență și Diploma de Fidelitate (Ministerul Educației și Cercetării, 2002), Premiul U.A.P. pentru sculptură la Bienala „Ion Andreescu” (2002), Diploma de Excelență acordată de Direcția pentru Cultură (2004), Premiul „Sf. Luca” (2005) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Buzău (2005). Moștenirea sa include nu doar operele în piatră, lemn și metal, ci și contribuția educațională la formarea tinerilor sculptori. Fiica sa, Agata‑Rodica Pricopescu Răducan (n. 1977), absolventă a Universității de Artă din București, și-a continuat traseul artistic participând la expoziții naționale și internaționale și fiind distinsă cu premii U.A.P. și medalia „Sf. Luca”.
Puric Liviu-Dan	Dan Puric (n. 12 februarie 1959, Buzău) este actor, regizor şi publicist, format la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” şi absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (1985). A fost actor la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani (1985–1988) şi apoi la Teatrul Național din București şi Teatrul „Constantin I. Nottara”, semnând din stagiunea 1998–1999 scenarii şi regii pentru spectacole precum Toujours l’amour, Vis, Don Quijote sau Înșir’te mărgărite; în 2003 a creat one‑man‑show‑ul Vis. A susţinut spectacole de pantomimă transmise de instituții internaționale (BBC, 3Sat, RTL), a filmat pentru televiziuni externe şi a făcut turnee în peste 40 de ţări. Ca publicist, a publicat volume precum Cine suntem (2008), Omul frumos (2009) şi Să fii român (2017). A primit numeroase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale pentru activitatea cultural‑artistică, inclusiv recunoaşteri UNESCO şi UNITER, iar din 21 octombrie 2019 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Radu Aurelian	Radu N. Aurelian (n. 18 octombrie 1953, Buzău) este biofizician, doctor în biologie, format în România și în Statele Unite. A urmat Liceul „B. P. Hasdeu” (1968–1972) și Facultatea de Fizică, Universitatea București, specializarea Biofizică (1972–1977). A obținut o bursă Fullbright la University of Miami (1981), cu specializare în joncțiuni intercelulare, și a urmat studii doctorale în Biologie Celulară Moleculară (1986–1991). În primii ani de carieră a lucrat ca cercetător la Institutul de Biologie și Patologie Celulară „Nicolae Simionescu” din București, beneficiind de colaborări cu nume importante din bioștiințe. În 1991 a plecat la New York, unde a fost cercetător asociat în laboratorul profesorului Günter Blobel (Universitatea Rockefeller, 1991–1997). Din 1997 este profesor și cercetător la Icahn School of Medicine at Mount Sinai (Mount Sinai), unde conduce un laborator independent în domeniul biologiei celulare și terapiei genetice. Laboratorul său este finanțat prin proiecte competitive (inclusiv de la Institutele Naționale de Sănătate din SUA) și este format din cercetători doctori și doctoranzi; el predă cursuri de Biologie celulară și terapie genică. Contribuțiile științifice includ peste 20 de articole în publicații internaționale (în special în domeniul biologiei celulare și terapiilor moleculare). Din 2006 echipa sa a identificat prezența unei proteine asociate receptorului FSH (FSHR) în tumori — o descoperire care sugerează utilizarea ligandilor receptorului FSH ca țintă pentru diagnosticul și terapia mai multor tipuri de cancer. Pornind de la aceste rezultate, a depus cereri de brevet pentru utilizarea ligandilor receptorului FSH în diagnostic și tratament și pentru metode de predicție a răspunsului pacienților la inhibitori de kinază tyrozină. De asemenea, poartă negocieri cu companii farmaceutice pentru finanțarea continuării cercetării și dezvoltarea unor potențiale medicamente. În prezent Radu Aurelian este associate professor în Cell, Developmental & Regenerative Biology la Mount Sinai și şeful unui laborator de cercetare în New York, activitatea sa vizând traducerea descoperirilor fundamentale în aplicații terapeutice posibile pentru diverse tipuri de cancer.
Radu Dumitru	Radu Dumitru (24 octombrie 1920 – 23 mai 2018) s‑a născut în comuna Adunaţii Copăceni, judeţul Giurgiu. A urmat, în regim de frecvenţă redusă, mai multe licee (în Sibiu şi Bucureşti) și, ulterior, a absolvit Facultatea de Agronomie a Universităţii din Bucureşti (1954). La vârsta de 18 ani s‑a înrolat ca voluntar în Centrul de instrucţie pentru artilerie antiaeriană din Bucureşti şi a urmat Şcoala Militară de Subofiţeri activi, pe care a încheiat‑o în 1944. A fost trimis pe front, îndeplinind misiunea de apărare a Bucureştiului în cadrul Bateriei 279, iar în toamna aceluiaşi an a fost detaşat pe Frontul de Vest în cadrul Regimentului 4 Artilerie Antiaeriană. A apărat, între altele, aerodromul militar din Budapesta până la încheierea ostilităţilor (9 mai 1945). După război a fost trecut în cadru disponibil (1946) şi, din 1947, a lucrat ca casier la Cooperativa de Consum din Adunaţii Copăceni. După 1990 s‑a implicat activ în viaţa Asociaţiei Veteranilor de Război; din 1992 a făcut parte din comitetul de conducere şi din cel executiv al filialei. În cariera sa militară în rezervă a fost avansat succesiv, din gradul de sergent‑major în rezervă până la cel de colonel în rezervă, iar în 2010 a fost înaintat la gradul de general de brigadă în rezervă. Din 2008 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Filialei Buzău a Asociaţiei Veteranilor de Război, contribuind la reprezentarea şi recunoaşterea veteranilor din judeţ.
Radu Elena	Radu Elena (n. 22 martie 1965, Şarânga, comuna Pietroasele) este inspector ANAF şi scriitoare. A urmat Liceul „Mihai Eminescu” Buzău, secţia Filologie‑Istorie (promoţia 1984), a studiat doi ani Jurnalismul, iar din octombrie 2000 este studentă la Facultatea de Drept, Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Iaşi. Carieră şi activitate literară - Din 1990 a colaborat ca redactor la ziarul „Senator” şi la „Viaţa Buzăului”, după care s‑a consacrat scrisului. - Debut editorial în 1994 cu romanul Pământul silniciei. A publicat proză, poezie şi eseu, printre titluri: Dulcea cântare a paradisului (1996), Porţi spre eternitate (1997), Umbre din Acropole (1998), Drumul vulpii (2000), Despărţirea de amurguri (versuri, 2000), Impresia de fericire (versuri, 2002), Anotimpul secret (nuvele, 2003), Fiul din copcă (roman, 2009), Poeme pentru acces provizoriu (ediţie bilingvă româno‑engleză, 2012), A trăi, a iubi, a dărui (jurnal, 2018), În valea trandafirilor sălbatici (jurnal, 2020). - Debut poetic în revista Muntenia literară; grupa de poezii publicate a fost inclusă ulterior în volumele Despărţirea de amurguri şi Drumul vulpii (2000). - Membră a Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti (2003) şi a Uniunii Scriitorilor din România (USR) (2003) — una dintre primele scriitoare din judeţul Buzău primite în aceste foruri. Distincţii - Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău. - Premii şi diplome pentru activitate literară şi culturală: Diploma de excelenţă a Asociaţiei Naţionale a Caselor de Cultură din România, Diploma pentru excelenţă în cultură (Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Buzău), Premiul „C. C. Datculescu” (Festivalul „Titel Constantinescu”), menţiuni la festivaluri şi concursuri literare. Stil şi preocupări - Scrisul său cuprinde proză realist‑reflectivă, jurnale şi poezie, frecventaxând teme ale memoriei, identităţii şi intimităţii. Activitatea sa literară este recunoscută prin premii locale şi naţionale şi prin implicare în viaţa culturală a judeţului Buzău.
Romanescu Cristinel	Cristinel‑Sebastian (Cristi) Romanescu (n. 7 aprilie 1959, Ianca‑Sat) este fost sportiv de performanţă în tenis de masă, antrenor, manager sportiv și om politic. Stabilit la Buzău din 1961, a urmat şcolile locali și Liceul „M. Eminescu”, apoi Şcoala de Antrenori din Bucureşti; ulterior a urmat şi cursuri la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport (Iaşi). Carieră sportivă - Jucător de top: component al loturilor naţionale timp de 11 ani; medalii importante: 2 bronzuri (simplu și dublu) la Campionatele Europene (1977), 5 medalii (două de aur) la Campionatele Balcanice și 25 medalii (7‑4‑14) la Campionatele Naţionale (la copii, juniori și seniori). - Distincţie: declarat Maestru al Sportului prin Ordinul MTS nr. 262/31.08.1999. - Activitate tehnică și managerială: antrenor la Clubul Sportiv Hidrotehnica Buzău și Clubul Sportiv Şcolar Buzău; managerul firmei S.C. B'90 Impex SRL (organizatorul Trofeului „B'90 Cristi Romanescu” pentru copii). - Funcţii federative şi internaţionale: vicepreşedinte al Federaţiei Române de Tenis de Masă (1992–1996), preşedinte al Federaţiei Române de Tenis de Masă (ales în 2001; reales ulterior, ultima realegere menţionată — 24 martie 2021), preşedinte al Federaţiei Balcanice de Tenis de Masă (2004–2006), membru în Comisia Tehnică a ETTU (din 2006), membru al Comitetului Director ITTF (din 2010); este vicepreşedinte ETTU şi membru al consiliului director ITTF la nivel european/internaţional. - Recunoaştere: membru de onoare al Academiei Olimpice Române, filiala Buzău. Activitate politică și publică - După 1990 a fost implicat în viaţa publică locală: consilier local (2000–2004), vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Buzău (legislatura 2012–2016), preşedinte al Organizaţiei judeţene PNL Buzău (până în 2020). - Parlamentar: deputat pentru Circumscripţia nr. 10 Buzău (legislatura 2016–2020); membru al Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret; iniţiator al mai multor propuneri legislative (trei promulgate), interpelări şi declaraţii în Parlament; a făcut parte din grupuri de prietenie parlamentară (Bahrain, Bulgaria, Croaţia). Cristi Romanescu rămâne o figură marcantă a tenisului de masă românesc — atât ca sportiv și antrenor, cât și ca administrator sportiv la nivel naţional şi internaţional — și un actor cunoscut în viaţa publică și politică a judeţului Buzău.
Runceanu Mihaela (post-mortem)	Mihaela Runceanu (4 mai 1955 – 31 octombrie 1989) a fost profesoară şi interpretă de muzică uşoară, născută la Buzău. A studiat vioara şi muzica la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Buzău (şefă de promoţie, 1974), a urmat concomitent Școala Populară de Artă — clasa de canto (prof. Nina Bercaru) şi, din 1974, Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, pe care l‑a absolvit în 1978 (Facultatea de Pedagogie, Muzicologie, Compoziţie) cu lucrarea Muzica uşoară românească şi rolul său în societatea contemporană. Ca interpretă a obţinut numeroase premii la festivaluri naţionale: trofeul „Steaua litoralului” (1975), locuri fruntaşe la „Constelaţii vâlcene” şi „Lotca de aur” (Brăila), premii la Festivalul Artei Studenţeşti şi la „Mamaia” (1976), Premiul I la concursul soliştilor profesionişti (1978) şi Trofeul Amara (1979). În 1985 melodia „Să crezi în dragostea mea” i‑a consolidat succesul (locul I în topul „Săptămâna”; Premiul „Melodii ’85”) şi a fost interpretată şi la Festivalul de la Havana. A înregistrat piese pe discuri LP şi single‑uri (colaborări cu George Grigoriu — „Speranţe‑vis…”, „Nu mai ştiu ce să cred”, şi înregistrări incluse pe LP‑uri şi single‑uri din anii 1976–1977). A cântat în formaţii locale şi regionale („Solaris”, „Mefisto”, „NONA”) şi a activat ca profesoară: vioară la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Buzău (1979–1980) şi, ulterior, ca profesoară de canto la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti (1980–1989). La 31 octombrie 1989 i‑a fost comunicată apariţia discului Pentru voi, muguri noi — un ultim mesaj artistic pentru elevii săi — însă în aceeaşi noapte şi‑a pierdut tragic viaţa, la nici 35 de ani. Runceanu rămâne în memoria publică ca o voce apreciată a muzicii uşoare româneşti şi ca pedagog dedicat.
Sălcuţan Mihai	Mihai Sălcuţan (n. 2 ianuarie 1946, Buzău) este avocat, publicist, epigramist și animator cultural. A urmat Liceul „Mihai Eminescu” (promoția 1965) și Facultatea de Drept din București (promoția 1970). Profesează ca avocat din 1970, activând în Barourile Vrancea (1970–1977) și Buzău (1977–1990; 1997–2013). Împreună cu fiul său, Alexandru‑Lucian, a condus Societatea de Avocați „Pro Veritas” din Buzău. Activitate publică și confesională - A deținut funcții publice în perioada de tranziție: secretar al CFSN județean, secretar și ulterior președinte al CPUN Buzău și director general al Prefecturii județului Buzău (august 1990–ianuarie 1997). - Implicare bisericească: membru în Consiliul și Adunarea Eparhială a Episcopiei Buzăului (din 1990), deputat în Adunarea Națională Bisericească și, din 1998, secretar al acesteia; membru în Consiliul Național Bisericesc (1994–1998). A fost semnatar al Hrisovului de Închinare prin care Sf. Mucenic Sava a fost declarat ocrotitor spiritual al Buzăului (1996). Activitate culturală și literară - Epigramist prolific, inițiator și animator al vieții umoristice și epigramatice locale: fondator și președinte al Cenaclului umoriștilor „Nicolae Grigore Mihăescu‑Nigrim” (din 2000) și inițiator al Festivalului Național de Epigramă „Cât e Buzăul de mare” (2000), precum și al concursului „Boboc de epigramă”. - Membru al Uniunii Epigramiștilor din România (din 1998; vicepreședinte din 2007) și membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2007). Colaborează la reviste de specialitate („Epigrama”, „Haz de necaz” etc.) și apare în numeroase antologii de epigramă (peste 80). - A publicat volume de epigramă, proză și eseu, între care: Viața ca o epigramă (1999), Vesela tristețe (2003), Catrene de căpătâi (2006), Zbor cu parapOanta (2012), Candela nestinsă. Eseuri (2014) și altele; a îngrijit și prefatat volume ale unor autori contemporani. Implicare instituțională și proiecte culturale - Fondator al Bibliotecii de carte românească cu grafie latină „Basarabia” din Soroca (1993); inițiator și coautor de proiecte culturale și de păstrare a memoriei istorice (Fundația „Mărășești‑Mărăști‑Oituz”, Institutul de Științe Administrative etc.). - Membru în consilii de redacție pentru publicații de umor/epigramă și coordonator de evenimente culturale locale. Distincții și recunoaștere - Distincții bisericești și civile: Crucea Patriarhală „Teoctist” (1996), Distincția Eparhială „Episcop Epifanie” (2007). - Titluri onorifice: Cetățean de Onoare al municipiului Buzău (2012), Cetățean de Onoare al Raionului Soroca (2012), Medalia „Meritul Civic” (Republica Moldova, 2012) și, în aprilie 2021, declarat Cetățean de Onoare al județului Buzău. - Multiplu laureat la concursuri și festivaluri de epigramă; premiat pentru activitate literară și de promovare a umorului. Mihai Sălcuțan rămâne una din personalitățile marcante ale vieții culturale buzoiene, cunoscut pentru echilibrul între activitatea juridică și implicarea susținută în promovarea epigramei, umorului și a inițiativelor culturale locale și transfrontaliere.
Săvulescu Traian (post-mortem)	Traian Săvulescu (20 ianuarie 1889, Râmnicu Sărat – 29 martie 1963, București) a fost botanic și fitopatolog de marcă, membru al Academiei Române și unul dintre fondatorii și promotorii agriculturii științifice moderne în România. A absolvit Facultatea de Științe (licență în ştiințele naturii, 1912) și a obținut doctoratul în ştiinţe biologice în 1916 cu o teză asupra speciilor de Campanula din România. A activat la Institutul Botanic de la Cotroceni, la Școala Superioară de Agricultură de la Herăstrău și la Institutul de Cercetări Agronomice, unde a creat laboratoare pentru studiul substanțelor insecto‑fungicide și a anticipat înființarea serviciilor de protecție a plantelor. A avut roluri importante în viața academică și publică: membru corespondent al Academiei Române (1932), membru titular (din 1936), secretar general al Academiei (1939–1948) și președinte al acesteia (1948–1959). A fost ministru al Agriculturii și Domeniilor (1946–1948) și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. A fost redactor și coordonator în proiecte de referință (a redactat primele volume din „Flora Republicii Populare Române”) și a publicat peste 400 de lucrări științifice, formând o importantă școală românească de botanică și fitopatologie. A fost recunoscut și în străinătate prin calitatea de membru al unor academii și comitete editoriale internaționale.
Scărlătoiu Grigore	Grigore (Greg) Scărlătoiu (n. 15 mai 1970, București) este diplomat și expert în drepturile omului specializat pe peninsulă coreeană. Crescut la Buzău, a studiat limba și literatura engleză la Universitatea din București și, după stabilirea relațiilor diplomatice între România și Coreea de Sud, a devenit primul student român bursat în Coreea de Sud, studiind limba coreeană la Universitatea Națională din Seul; a obținut licența în 1994 și masteratul în relații internaționale în 1998. A lucrat ca prezentator și reporter în Coreea de Sud, fiind declarat Cetățean de onoare al Seulului (1999), și a urmat programe la Fletcher School of Law and Diplomacy (Tufts). Din 2001 a colaborat cu Organizația Internațională a Muncii la Geneva, iar din 2002 s‑a stabilit la Washington D.C., activând pentru agenții internaționale și în misiuni de teren pe mai multe continente. Din 2003 s‑a dedicat publicisticii și monitorizării drepturilor omului în Coreea de Nord, semnând timp de 15 ani columna săptămânală „Scărlătoiu Column” în limba coreeană pentru Radio Asia Liberă. A ocupat poziții de conducere, fiind director pentru relații publice la Institutul Economic Americano‑Coreean (2008) și director executiv al Comitetului pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord (2011). Este profesor invitat la Hankuk University, instructor la Institutul de Studii Diplomatice al Departamentului de Stat SUA, vicepreședinte al Consiliului Internațional de Coreeaniști și autor de articole în publicații precum The Wall Street Journal, The Washington Post și The New York Times. A absolvit Seminarul XXI al MIT (2016–2017) și, din 23 noiembrie 2018, este Cetățean de onoare al municipiului Buzău.
Sinulescu Benone	Benone Sinulescu (n. 24 mai 1937, Siriu, jud. Buzău) este unul dintre cei mai iubiți și apreciați soliști ai muzicii populare românești. A studiat la Școala Specială de Muzică din București (absolvit 1959) și s‑a format sub îndrumarea unor mari profesoare de canto popular, printre care Maria Tănase. A debutat la radio în 1956 și a înregistrat primul disc în 1958, având în carieră peste 35 de discuri și peste 100 de imprimări; a fost solist la ansambluri și orchestre de prestigiu (Ansamblul „Ciocârlia”, Orchestra „Miorița”, Orchestra „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii „George Enescu”, Orchestra Filarmonicii „Gheorghe Dima” din Brașov) și s‑a pensionat din Ansamblul „Ciocârlia” în 1991. Culegător neobosit de folclor, multe dintre cântecele sale provin din zona Buzăului; a susținut turnee în Europa, Asia și SUA și, după 1989, a explorat și stiluri moderne (ethno‑dance), colaborând cu tineri artiști. A fost laureat la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la Helsinki (1962), a primit premii importante în anii ’70 și distincții ulterioare (Crucea Națională „Serviciul Credincios” — 2002, „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer — 2004), este Cetățean de onoare al municipiului Buzău, iar din 2017 există un Festival Național‑Concurs care îi poartă numele.
Stănescu Mihai	Mihai Stănescu (20 iulie 1939 – 13 aprilie 2018) a fost grafician şi caricaturist, născut în satul Grădiştea (com. Boldeşti) şi stabilit din 1949 la Buzău. După studiile liceale şi de artă (Liceul de Artă din Iaşi), a absolvit în 1966 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Debutul profesional a alternat între posturi diverse (profesor de desen, grafică publicitară la ONT „Carpaţi”) şi perioada în care a devenit liber‑profesionist (din 1978); din 1980 a fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Caricaturistul s‑a afirmat după ce a câştigat un concurs al revistei Urzica şi a fost remarcat şi promovat de A. Poch. A participat la numeroase expoziţii şi concursuri naţionale şi internaţionale (Belgia, Turcia, Japonia ş.a.), obţinând aproximativ 40 de premii în străinătate. Două episoade definitorii pentru notorietatea sa sunt obţinerea premiului la Salonul mondial umoristic de la Bruxelles (1979), pe care l‑a revendicat cu protesturi şi grevă a foamei pentru a putea ridica trofeul, şi Marele Premiu de la Tokio (1982), selecţionat din circa 10.000 de lucrări. Opera sa tipărită cuprinde albume şi volume de caricatură, multe dintre ele cenzurate la apariţie: primul album Mihai Stănescu (1982, interzis), Umor 50% (1985, interzis), dar şi volume publicate în Franţa şi România (Rire en Roumanie, Acum nu e momentul, Pe urmele mele ş.a.), precum şi lucrări de publicitate şi ilustraţii. Stănescu a fost recunoscut atât pentru talentul artistic, cât şi pentru curajul civic, fiind apreciat pentru critica publică adresată regimului comunist. În afara caricaturii, a dezvoltat proiecte originale de artă şi comunicare: seria fotografică în care‑şi imortaliza fiica Diana în aceeaşi rochie la vârste diferite (expoziţii în 2003–2004), crearea logo‑ului Bookarest (predecesor al Bookfest) şi inventarea unui semn de carte autocolant pentru cititorii „leneşi”. Adaptându‑se la economia de piaţă, a înfiinţat în 1992 magazinul Errata, unde comercializa albume, tricouri şi obiecte imprimate cu desenele sale (funcţionat până în 2016). Pentru contribuţia sa artistică şi culturală a primit distincţii importante, între care Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler (2000) şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău. A fost distins, de asemenea, cu Marele Premiu la Salonul Internaţional de Caricatură „Nicolae Popescu Găină” (21 martie 2018). Stănescu rămâne o personalitate marcantă a caricaturii româneşti, apreciat pentru expresivitatea graficii sale şi pentru angajamentul moral al operei sale.
Stănescu Ştefan	Stănescu Ştefan (n. 14 octombrie 1938, Vadu Soreşti) este profesor și dirijor cu o carieră îndelungată în educația muzicală și în activitatea corală. A urmat şcoala primară la Lopătari, gimnaziul la Blăjani, Seminarul Teologic (absorbit 1957) şi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1957–1961), paralel studiind la Şcoala Populară de Artă secţiile pian şi dirijat. După obţinerea condiţiilor liceale (1967) a fost admis şi a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” (1973), secţia Compoziţie‑Muzicologie‑Pedagogie. Debutul didactic îl marchează din 1962 ca profesor de muzică, obţinând imediat rezultate remarcabile în concursuri cu coruri şi orchestre şcolare; a predat la Casa de Copii Şcolari Buzău şi apoi la Liceul Pedagogic „Spiru C. Haret”, de unde s‑a pensionat, continuând totuşi activitatea. A înfiinţat şi condus numeroase formaţii: ansambluri folclorice (ex. „Mugurel”, cu care a câştigat Marele Trofeu în 1977), corul cameral „Gaudeamus” al Şcolii Normale şi în special Corul de cameră „Lyra” (înfiinţat în 1974, majoritar din foşti elevi deveniţi educatori şi învăţători). Cu formaţiile pe care le-a dirijat a susținut sute de concerte și numeroase turnee internaționale: Cehoslovacia, Franța (Dijon, Lyon — unde a fost ales cetățean de onoare), Elveția (unde au înregistrat un CD de 24 de piese), Austria, Republica Moldova, Grecia, Portugalia (Fatima) și Vatican; participarea la Festivalul coral de la Nancy (1995) i‑a adus recenzii elogioase din presa franceză. Corul „Lyra” are un repertoriu variat, de peste 150 de piese din diverse genuri și perioade. Ca creator și aranjator, a publicat și interpretat numeroase prelucrări folclorice și creații corale (ex. Zoriţele, Verde şi-o mălură, Fluier, fluieraş) și piese pentru coruri pe voci egale și mixte (Evocare, Rugă, Visul omenirii, Colind la dalba cetate etc.). A iniţiat şi semnat materiale metodice (co‑autor la Metodica predării muzicii pentru clasa a IX‑a), a făcut parte din comisii naţionale pentru programe şcolare şi evaluarea manualelor la disciplina Muzică şi a scris cântece pentru copii („Voinicii pământului”). În calitate de profesor metodist a coordonat practica pedagogică, lucrările de diplomă şi perfecţionarea cadrelor didactice (coordonator ştiinţific pentru lucrări de grad I la specialitatea Muzică) şi a condus cercul metodic al profesorilor de muzică din judeţul Buzău. Pentru contribuţia sa la viaţa cultural‑educaţională i s‑a conferit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău.
Sterian Margareta (post-mortem)	Margareta Sterian (16 martie 1897, Buzău – 9 septembrie 1992, Israel) a fost o artistă plastică și poetă reprezentativă pentru moștenirea artei contemporane la Buzău. A studiat artele la București și la Paris (Academia Ranson, Școala Louvre) și a fost distinsă cu Premiul pentru pictură al Ministerului Culturii; formarea sa a fost influențată de profesori valoroși și de lecțiile luate în copilărie la Buzău. În anii 1930 a colaborat cu Marcel Iancu la proiecte arhitecturale și a dezvoltat o operă puternic marcată de contactele și călătoriile în Europa și America (lucrări inspirate din Harlem). Opera ei reflectă etape diferite: tablouri și naturi statice din perioada războiului, adaptări tematice în perioada comunistă (scene de cursuri și procesiuni populare) și studii etnografice sistematice (ritualuri țărănești la Brănești, urmărite din 1958). În anii posteriori a reluat legătura cu Parisul și s‑a apropiat de Noul Realism, integrând în creație și colaje textile. A debutat ca poetă în 1945 și a publicat mai multe volume de versuri, proză și traduceri din lirica americană; critica a semnalat dimensiunea autobiografică a liricii sale. Margareta Sterian rămâne o personalitate complexă, care a îmbinat tehnica picturală europeană cu preocupări etnografice și expresii lirice, consolidându‑și locul în cultura românească contemporană.
Stoica Mădălin (post-mortem)	Stoica Mădălin, născut la 10 august 1977 în municipiul Buzău, unde a urmat şcoala generală, Grupul şcolar de construcţii de maşini şi Şcoala postliceală sanitară. A devenit militar angajat pe bază de contract la Batalionul 47 Comunicaţii şi Informatică „General Nicolae Petrescu". Pe parcursul carierei a manifestat un deosebit interes pentru pregătirea profesională, parcurgând cursuri de atestare şi perfecţionare în domeniul medical şi al comunicaţiilor. Deprinderile practice foarte bine formate, cunoştinţele profesionale foarte bune, cu privire la tehnicile de acordare a primului ajutor în luptă, de tratare şi evacuare a pacienţilor, pe care le-a dobândit, i- au permis să fie recomandat pentru a participa, la prima misiune în Teatru de Operaţii Afganistan, în cadrul Batalionului de Infanterie destinat protecţiei forţei în baza aeriană Kandahar. În data de 15 septembrie 2017, pe timpul executării unei misiuni de luptă în zona de operaţii, a fost rănit şi şi-a pierdut viaţa în urma rănilor suferite. A fost avansat sublocotenent şi decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari, de război, „în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru dăruirea şi curajul manifestate sub culorile drapelului naţional, pentru spiritul de sacrificiu dovedit în timpul executării unei misiuni de luptă în Teatrul de Operaţii din Afganistan”. A fost declarat Cetăţean de Onoare post-mortem al judeţului Buzău.
Stoicescu Passionaria	Stoicescu Passionaria (n. 30 aprilie 1946, București) este poetă, traducătoare și autoare de literatură pentru copii, cu rădăcini familiale buzoiene. A urmat învățământul primar la Râmnicu Sărat și Liceul Pedagogic din Buzău (1965), apoi Facultatea de Filologie a Universității din București (1970). A lucrat inițial ca profesoară suplinitoare și metodistă, apoi, între 1970 și 1992, ca redactor la edituri importante (Litera, Ion Creangă, Minerva etc.). În 1992–1993 a fost expert guvernamental pentru imagine (editură și presă), iar din 1993 a activat în jurnalism, ca redactor de rubrică la „Mesagerul economic” al Camerei de Comerț și Industrie a României. Debutul publicistic i s‑a consemnat în 1964 în „Luceafărul”, iar debutul editorial a avut loc în 1971 cu o carte pentru copii. Opera ei cuprinde volume de poezie, proză și numeroase titluri pentru copii (printre ele Cartea jocurilor, Cartea pădurii, Povestea iepurașului), dar și lucrări practice precum dicționare pentru copii. A tradus poezie din rusă și polonă (1982–1999), aducând în românește autori ca Ahmadulina, Okudjava, Vîsoţki, A. Mickiewicz și W. Szymborska. A primit premii și distincții importante: Premiul Uniunii Scriitorilor (1996, 2014), Premiul Asociației UNESCO „Iulia Hasdeu” (2002), Trofee pentru cărți pentru copii („Trofeul micului cititor”) și titluri de Cetățean de Onoare ale municipiilor Buzău (2005) și Râmnicu Sărat (2011). În 2021 i s‑a acordat Premiul „Opera Omnia” de către Filiala București a Uniunii Scriitorilor, ca recunoaștere a unei cariere literare consistente și variate.
Stroe C. Dan
Șeicaru Pamfil (post-mortem)	Pamfil Şeicaru (18 aprilie 1894, Tăbărăşti, jud. Buzău – 1 octombrie 1980, München) a fost ziarist emblematic al României interbelice, considerat cel mai important gazetar român dintre cele două războaie mondiale. Absolvent al Liceului „B. P. Hasdeu” şi al Facultăţii de Drept din Bucureşti, a fost între fondatorii revistelor şi ziarelor „Gândirea”, „Cuvântul” şi „Curentul”, pe care l‑a condus între 1922 şi 1944, transformându‑l într‑o publicaţie puternică dotată cu sediu şi tipografie moderne în anii 1935–1938. Reputat pamfletar şi analist politic cu un stil incisiv, Şeicaru a semnat peste 2.500 de articole şi a publicat 10 volume de istorie europeană, reflectând constant problemele României. Veteran al Primului Război Mondial, îngropat de viu în tranşee la Cerna‑Jiu, a construit mănăstirea „Sf. Ana” de la Orşova în semn de recunoştinţă; pentru meritele sale militare a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. A fost deputat în perioada 1932–1938, iar în exil a reluat apariţia ziarului „Curentul” la München (1978–1980), fapt rar întâlnit — aceeaşi publicaţie reapărând după aproape 50 de ani sub conducerea aceluiaşi fondator.
Șercăianu Lucian	Lucian Șerciănu (n. 18 februarie 1960, Buzău) este multiplu campion și antrenor de rachetomodelism cu peste 50 de ani de activitate, căpitanul echipei naționale la Campionatul Mondial de Rachetomodelism organizat la Buzău în 2021. Ca sportiv a fost campionul României la clasa S7 între 1986 și 1994 (9 titluri consecutive) și a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului în 1998; din 2002 deține calificarea de Antrenor de Modelism categoria Maestru și este antrenor emerit. Din 2000 este antrenor la Clubul Sportiv Municipal Buzău și a pregătit loturi naționale din 2001; a organizat Cupa României la Rachetomodelism (2003–2013) și numeroase campionate naționale, a inițiat competiția internațională „Buzău Cup” (în circuitul Cupei Mondiale, 2003–2013) și a coorganizat ediții ale Campionatelor Europene (2005, 2011, 2019) și Mondiale (F1D 2016, Rachetomodelism 2021). Membru în juriile internaționale FAÍ, a fost distins cu „Diploma Paul Tissandier” (2013) pentru servicii remarcabile aduse sporturilor aeriene; este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Ştefan Corneliu (post-mortem)	Ştefan Corneliu (21 octombrie 1941 – 9 februarie 2003) a fost prozator și publicist născut în Buzău. A urmat Liceul „B. P. Hasdeu” (promoția 1959) și a studiat Limba și Literatura Română la Universitatea din Cluj (absolvent 1967), precum și Filologie‑Istorie la Universitatea din Craiova (1978). Și-a început cariera ca profesor de limbă română la Şcoala Bălăuşeşti‑Roman (1967–1968), apoi a devenit redactor principal la cotidianul „Viața Buzăului” (1968–1997). Din februarie 1990 a fost redactor‑șef la cotidianul „Opinia”, apoi acționar principal și director general al Societății „Opinia” S.A., având un rol central în presa locală timp de decenii. A fost implicat activ în viața politică locală: membru PNȚCD, președinte al organizației județene (1995), președinte al organizației județene a Convenției Democratice (1991–1995), consilier județean (1992–1996) și consilier municipal (1996–2000), ulterior unul dintre inițiatorii Partidului Alternativa României (UFD). Ca publicist și cercetător a semnat peste 150 de articole documentate pe teme de lingvistică, istorie, arheologie și patrimoniu local — printre subiecte: săpăturile arheologice de la Pietroasele, Gruiul Dării, aşezările rupestre din zona Buzăului, precum și studii despre scriitori locali și naționali. A coordonat volume de studii (Vestigii rupestre din Munţii Buzăului) și a publicat numeroase anchete, reportaje și materiale de istorie culturală. În plan literar a publicat proză și eseuri: Aventurile Tezaurului Cloșca cu puii de aur (1979), Expediție la apa vie (1981), La noapte, cotidianul (vol. I, 1985; vol. II, 2000), După anchetă (1986), Adio cu nopțile de unul singur (1987), Drumul prin pădure (1989) și romanul Râul tăcut (1999). A publicat, de asemenea, lucrări de istorie literară și de analiză (Moartea lui Odobescu; O scrisoare pierdută) pentru care a primit recunoaștere în domeniu. A fost membru fondator și secretar al Cenaclului literar „V. Voiculescu” al scriitorilor buzoieni (înființat în 1987) și, din ianuarie 1990, membru al Uniunii Scriitorilor. În semn de recunoaștere a meritelor sale pentru viața culturală a municipiului, consilierii locali l‑au declarat, în unanimitate (2013), Cetățean de Onoare post‑mortem al Municipiului Buzău.
Şuşnea Valeriu	Valeriu Şuşnea (n. 6 martie 1960, Bereşti‑Galaţi) este profesor, pictor şi doctor în Arte Plastice şi Decorative. A studiat la Liceul de Artă din Galaţi (1975–1979) şi a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Artă Monumentală‑Restaurare (promoţia 1984). A fost muzeograf la Oficiul Judeţean Buzău pentru Patrimoniul Cultural Naţional până în 1989, apoi liber profesionist şi, din 1993, profesor la Liceul de Artă din Buzău. Este membru al U.A.P. din 1990, restaurator autorizat (1999) şi, după mai multe mandatele ca vicepreşedinte, este preşedinte al Filialei Buzău a U.A.P., funcţie reînnoită în 2021; din 2017 face parte din conducerea Institutului Cultural Român, fiind validat membru al Consiliului de Conducere în 2021. Activitatea sa expoziţională este prolifică şi constantă: participări la saloane, bienale şi expoziţii naţionale şi internaţionale (Bucureşti, Baia Mare, Bacău, Galaţi, Bruxelles, Paris, Oudenaarde, Roma, Danemarca etc.) şi numeroase expoziţii personale (Galeriile „Hanul cu Tei”, Galeriile de Artă Buzău, Casa Americii Latine etc.). În 2004 a prezentat o retrospectivă de 20 de ani de activitate („Ipostaze cromatice”), iar lucrările sale se regăsesc în colecţii din România, Anglia, Belgia, Franţa, S.U.A. şi Chişinău. Ca restaurator a lucrat pe şantiere importante (Cozia, Voroneţ, Episcopia Romanului, Mânăstirea Lainici) şi a condus echipe la Pasărea, biserica „Sf. Petru şi Pavel” din Brăila şi la monumente din Tecuci, Ianca şi Valea Cânepii. A iniţiat şi condus tabere de creaţie şi documentare: Tabăra de Icoane „Şcoala de zugravi de subţire” (Poiana Pinului, 1995–2011), Tabăra UAP „Măgura Art” (din 2004) şi Tabăra „Buzău — oraş deschis artei”. A colaborat cu teatre (scenografie, costume) şi a realizat lucrări de artă monumentală (frescă şi tempera la Muzeul Marinei din Constanţa şi Muzeul Militar Naţional din Bucureşti; graffiti la Teatrul „Gh. Pastia” Focşani; mozaic la Spitalul Judeţean Buzău). Pentru creaţia şi activitatea sa a primit multiple distincţii: Premiul U.A.P. pentru pictură la Bienala „Ion Andreescu” (2002), Diploma de excelenţă a Direcţiei pentru Cultură Buzău (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004), titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău (2005), Distincţia „Profesorul anului” (2005), Diploma „Gheorghe Lazăr” clasa a III‑a (2006), premii la bienale şi saloane naţionale şi internaţionale şi Premiul Juriului la Gala Premiilor UAP (2020). A fost inclus în Who is Who — Enciclopedia personalităţilor din România (2009) şi, în mai 2023, a fost desemnat Cetăţean de Onoare al judeţului Buzău.
Tarara George	Gheorghe Tarară (n. 23 octombrie 1956, Buzău) este doctor în filosofie și profesor titular la Colegiul Național „B. P. Hasdeu”. A format, prin predare și coordonare, o adevărată școală de științe socio‑umaniste în unitatea pe care o reprezintă. Elevii pregătiți de el au obținut 46 de premii și mențiuni la fazele naționale ale olimpiadelor școlare (filosofie, economie, sociologie, psihologie, logică, cultură civică) și două distincții la Olimpiada Internațională de Filosofie, performanțe care atestă valoarea metodei sale didactice și a mentoratului oferit. Desfășoară o activitate publicistică constantă (articole, studii, recenzii) în publicații locale și naționale — între care „Focuri vii”, „Senator”, „Mesager cultural”, „Opinia”, „Almanahul Renașterea Buzoiană”, „Școala Brașoveană”, „Informația Buzăului”, „Universul Școlii”, „Diagonale” — și este autor de programe școlare și manuale, fiind membru în comisii naționale de profil, inclusiv în Comisia Națională a Concursului „Democrație și Toleranță”. Este membru fondator al Asociației de Logică „Organon” și organizator/coordonator al Concursului „N. Vaschide”. Activ în viața culturală a orașului, contribuie prin critică literară și de artă, lansări de carte și proiecte de promovare a tinerilor autori, colaborând cu principalele instituții culturale locale. Activitatea sa a fost recunoscută prin diplome și distincții acordate de Ministerul Educației și Cercetării, IRDO, Rotary Club, Crucea Roșie, Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, Consiliul Județean Buzău ș.a.
Tatarăscu Gheorghe (post-mortem)	Gheorghe (Iordache) Tattarescu (1820, Focșani – 24 octombrie 1894, București) a fost pictor format la Buzău și una dintre figurile centrale ale artei românești din secolul XIX. Rămas orfan, a fost crescut de unchiul său, zugrav la Buzău, unde a învățat pictura bisericească și tehnica desenului; în 1845‑1851 a studiat la Academia di San Luca din Roma, perioadă în care a început să lucreze în ulei și să copieze opere ale marilor maeștri. Întors în țară, a fost profesor de desen la „Sfântul Sava” și „Matei Basarab” (din 1859), a întocmit în 1860 un „Album național” cu priveliști și monumente istorice și, împreună cu Theodor Aman, a fondat în 1864 Școala de Belle‑Arte, instituție esențială pentru învățământul artistic românesc (fiind mai târziu și director, 1891–1894). A contribuit semnificativ la înființarea Ateneului Român și a fost activ în expoziții și în formarea unei școli naționale de pictură. Opera sa cuprinde compoziții alegorice și patriotice (Lupta din Dealul Spirii; România scuturându‑și lanțurile), portrete ale unor personalități (Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru), peisaje, picturi bisericești academice și mari icoane de catapeteasmă (inclusiv pentru biserica Schitului Ciolanu), marcând tranziția spre un stil academic îmbogățit de influențele europene dobândite în studii.
Tătaru Călin-Petru	Călin‑Petru Tătaru (n. 29 martie 1959, Buzău) este profesor universitar, medic primar oftalmolog și doctor în ştiinţe medicale, cunoscut pentru activitatea sa clinică, chirurgicală și didactică în domeniul oftalmologiei. A urmat Facultatea de Medicină „Carol Davila” (1979–1985) și după stagiatură a devenit medic generalist înainte de a se specializa în oftalmologie; a obținut gradul de medic secundar (1990), apoi medic primar oftalmolog (1998). Domeniul său principal este chirurgia oftalmologică, în care a dezvoltat tehnici operatorii inovatoare și deține două brevete de invenție. A susținut doctoratul în ştiinţe medicale în 2001, iar din 2017 este profesor universitar abilitat la disciplina Oftalmologie, activând la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Carol Davila” și la Şcoala Doctorală a UMF „Carol Davila”. Deținută în formarea profesională continuă, experiența sa include numeroase cursuri și specializări în Franța, Germania, Grecia, Italia, Olanda și Ungaria, precum și numeroase articole științifice și contribuții în tratate de oftalmologie. Din 2012 este vicepreședinte al Societății Române de Oftalmologie, iar din 2013 președinte al Societății de Cataractă și Chirurgie Refractivă din România, calitate în care a organizat congrese cu participare internațională. Este membru în colective editoriale și în asociații profesionale naționale și internaționale (inclusiv Academia Americană de Oftalmologie și în conducerea Societății Europene de Oftalmologie). În practică, a colaborat cu Clinica „Optimed” din Buzău din 2000 și a fondat şi condus Clinica Oftalmologică „Alcor” din București din 2002. Din 23 noiembrie 2018 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.
Toader Vasile	Vasile Toader (n. 16 noiembrie 1965, Buzău) este general‑locotenent aviator în Armata României. A urmat Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” și Școala Militară de Ofițeri Activi de Aviație „Aurel Vlaicu” — Boboc (absolvit 1987) și, după o lungă activitate la Boboc, a urmat cursuri la Universitatea Națională de Apărare. Din 1999 a lucrat la Statul Major al Forțelor Aeriene, ocupând pe rând funcții de stat major și de conducere în operații; a îndeplinit misiuni internaționale (observer ONU în RD Congo, misiuni și posturi NATO/ISAF la Ankara, Izmir și Kabul). Numit comandant al Centrului Național Militar de Comandă (2015), a fost avansat la general de flotilă aeriană (2016) și a ocupat poziții de locțiitor în comandamente superioare, iar în 2020 a fost numit locțiitor al șefului Statului Major al Apărării — poziția a doua în ierarhia forțelor armate, primind la 1 decembrie 2020 gradul de general‑locotenent. A fost distins cu Ordinul Național pentru Merit și, în 2005, a devenit primul ofițer român decorat cu Medalia NATO pentru Serviciu Merituos după aderarea României la Alianță; din 23 noiembrie 2020 este Cetățean de onoare al municipiului Buzău.
Toma Valer	Valer Toma (n. 26 noiembrie 1957, Padina, jud. Buzău) este canotor și maestru emerit al sportului, format la Clubul Sportiv Dinamo București și absolvent al Academiei de Educație Fizică și Sport, Facultatea Militară. A participat la Jocurile Olimpice din 1980 (locul 5 la 4 rame fără cârmaci și locul 4 la dublu rame fără cârmaci) și a cucerit medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984) la proba de dublu rame fără cârmaci, alături de Petru Iosub — prima medalie olimpică de aur a canotajului masculin românesc la această probă. În palmares are și bronz mondial la Lucerna (1982, 4 rame) și argint la Campionatul Mondial de la Nottingham (1986, dublu rame), patru titluri de campion balcanic și zece titluri naționale. Maestru al Sportului din 1981, a fost decorat cu Ordinul Meritul Sportiv clasa I (Decretul nr. 264/2004).
Tudorache Ionel	Ionel Tudorache (n. 26 iulie 1953, Buzău) este muzicant cunoscut pentru acordeon și voce, provenit dintr-o familie muzicală (fiul violonistului Aurel Tudorache). A început să cânte de copil, la acordeon din jurul vârstei de 7 ani, a făcut parte din ansambluri studențești și a efectuat turnee internaționale în anii ’70, iar în deceniile următoare a colaborat cu nume importante ale folclorului lăutăresc românesc (Romica Puceanu, Gabi Luncă, Ion Onoriu, Toni Iordache). În 1998 a înființat taraful „Ionel Tudorache” și a înregistrat mai multe albume: La Chilia-n port (2000) — piesa‑titlu folosită în filmul Cel mai iubit dintre pământeni, Avea moșu’ un băiețel (2007), Adu calu’, pune șaua (2011) și Sănătate‑i mai presus ca toate (2021). Este apreciat ca unul dintre cei mai buni interpreți ai genului lăutăresc și este invitat regulat la festivaluri de profil precum „Chevrenida”, „Ioana Radu” și „Ion Albesteanu”.
Ţintoiu Ion	Ţintoiu Ion (n. 16 ianuarie 1946, Cătina) este general de brigadă medic, conferenţiar doctor şi unul dintre liderii cardiologiei militare din România, cunoscut ca fondator şi fost şef al Centrului de Boli Cardiovasculare al Armatei (înfiinţat în 1990). A urmat şcoala generală în Buzău, liceele militare „Ştefan cel Mare” (Câmpulung Moldovenesc) şi „Dimitrie Cantemir” (Breaza) şi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1964–1970), după care a efectuat stagiul clinic în Spitalul Militar Central (1970–1972). Cariera sa medicală şi militară include trepte succesive de responsabilitate: intern clinic, secundar şi apoi medic primar (boli interne, apoi cardiologie), şef lucrări cardiologice şi, în 1996, înaintat la gradul de general de brigadă. În 1982 şi-a susţinut teza de doctorat (Cercetarea ecocardiografică a funcţiei valvulare şi miocardice), titlul de doctor fiind confirmat oficial în 1983. A condus pregătirea preoperatorie şi sistemul de circulaţie extracorporală în colaborare cu şcoala profesorului Vasile Cândea şi, notabil, este creditat ca unul dintre primii medici care au introdus ecocardiografia în practica medicală din România. Activitatea academică îl plasează ca profesor universitar în cardiologie (UMF „Carol Davila” din 2002) şi medic universitar la diverse instituţii (inclusiv Universitatea „Titu Maiorescu”), conducând Clinică de Cardiologie a Facultăţii de Medicină Militară din 1994 şi coordonând cursuri postuniversitare şi programe de perfecţionare. Este autor sau coautor a 285 de lucrări ştiinţifice, numeroase comunicări la manifestări internaţionale şi editor/autor al unor volume de referinţă în domeniu: Circulaţia extracorporală şi asistarea circulatorie (1998), Managementul bolilor cardiovasculare (1998), Urgenţe cardiovasculare (2000), Certitudini în cardiologia modernă (2001), Electrocardiografia în practica medicală (2002), Coronary Stent Restenosis (2011) şi Cardiac Arrhythmias (2014). Este membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale (fost corespondent din 1992/1995), membru al Societăţii Europene de Cardiologie (din 2005), al Societăţii Române de Cardiologie şi al Uniunii Medicale Balcanice, precum şi membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Pentru contribuţiile sale ştiinţifice a primit premii importante, între care Premiul Academiei Oamenilor de Ştiinţă (2012) şi Premiul „Daniel Danielopolu” al Academiei Române (2014), acordate pentru cartea Coronary Stent Restenosis. În plan civic, este preşedinte al Fundaţiei „Cord Deschis” (înfiinţată 1994), organizaţie non‑profit care facilitează accesul la asistenţă cardiologică şi chirurgicală şi susţine cercetarea medicală. Pentru meritele profesionale şi sociale i s‑a conferit titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău (18 aprilie 2013).
Ungureanu Constantin	Constantin Ungureanu (n. 24 ianuarie 1954, Unguriu) este profesor de muzică, compozitor și interpret, cunoscut ca lider al trupei „Nemuritorii” și ca descoperitor și formator de tinere talente. A moștenit talentul vocal din familie și, după finalizarea studiilor, a fost repartizat ca profesor de muzică la Pogoanele, unde a predat timp de 16 ani; ulterior s‑a stabilit la Buzău. Impulsul pentru cariera muzicală i‑a venit din partea dirijorului Nelu Toma, iar primele înregistrări au fost în registrul muzicii populare. Ulterior și‑a schimbat direcția spre folk și a înființat trupa „Balada”, cu care a ocupat poziții fruntașe în topuri până în 1989. A fost solist în Ansamblul „Plaiurile Mioriței” din Buzău timp de trei ani, iar din experiența aceasta a propus și format alte proiecte etno: a creat și orchestrat conceptual trupa „Nemuritorii”, semnând compozițiile, mișcările scenice și costumele. Pasionat de munca cu copiii, a înființat mai multe grupuri tinerești (primul fiind „Minimelos”) și a lansat nume cunoscute precum Lucia Dumitrescu, Aida Borovină și Tatiana Răduță. În prezent coordonează patru trupe de copii care cântă muzică etno, menite să continue tradiția muzicală pe care o promovează. Discografia sa include cinci albume (patru de muzică etno‑populară și un album de colinde) și 24 de videoclipuri; cel mai recent album se intitulează „Să trăiască toată lumea”, în care fiecare piesă este construită ca o mică poveste. Ungureanu rămâne o prezență activă în peisajul muzical local, recunoscut pentru rolul său de mentor și creator.
Vasile Voiculescu (post-mortem)	Vasile Voiculescu (13 octombrie 1884, Pârscov – 25 aprilie 1963, București) a fost medic, poet, prozator, dramaturg şi publicist, cunoscut şi ca editor cu rubrică la Radiodifuziunea Română. A studiat inițial la Buzău și apoi la liceele din București, a urmat Facultatea de Medicină din București şi şi‑a susținut doctoratul în 1910; în Primul Război Mondial a condus spitale militare şi a contribuit la viaţa culturală locală prin „Academia Bârlădeană”. Debutează literar în 1914 şi publică volume de poezie şi proză care i‑aduc distincţii importante (Premiul Academiei Române în 1920, Premiul Societăţii Scriitorilor Români în 1928, Premiul Teatrului Naţional în 1936, Premiul Naţional pentru Poezie în 1941). A scris piese de teatru, proză şi volume postate, iar opera sa e apreciată pentru valoarea lirică şi memorialistică. Persecutat de regimul comunist, a fost arestat în 1958 la vârsta de 74 de ani şi închis; eliberat în 1962, a murit în 1963, afectat de suferinţele din detenţie. A fost reabilitat postum, i s‑au publicat opere inedite și i s‑au dedicat bust, casă memorială şi biblioteca județeană din Buzău îi poartă numele.
Vasilescu Adrian	Vasilescu Adrian, născut la 23 martie 1936 la Făleşti, judeţul Bălţi din Basarabia. Mama era din Moldova, iar tatăl din Buzău. A urmat cursurile primare şi liceale la Buzău şi a absolvit studii universitare în domeniul economic, după care şi-a continuat specializarea şi a obţinut atestate profesionale în domeniul economiei, dreptului şi jurnalisticii. În anul 1962 a debutat în jurnalistică la „Scânteia Tineretului”. A lucrat apoi pentru numeroase ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune. În paralel cu activitatea publicistică, până în 1996 a fost profesor asociat la Academia de Studii Economice şi la Şcoala Superioară de Jurnalistică. Începând din anul 1996 şi-a dedicat activitatea domeniului bancar, devenind coor- donatorul strategiei de comunicare a Băncii Naţionale a României. În anul 2000 a fost numit consilier al premierului Mugur Isărescu, iar în luna decembrie a aceluiaşi an a revenit la Banca Naţională, împreună cu guvernatorul Mugur Isărescu, de asemenea în calitate de consilier. Totodată, şi-a continuat activitatea publicistică şi are o bogată activitate în domeniul jurnalistic. Cărţi de referinţă: Cum să muşcăm azi din pâinea zilei de mâine şi Biletul de ieşire din criză
Vizireanu Adrian-Ion (post-mortem)	Vizireanu Adrian Ion, sublocotenent post mortem, s-a născut în data de 16 ianuarie 1980, în localitatea Pârscov din judeţul Buzău. A urmat şcoala generală, liceul cu program sportiv şi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii „George Bariţiu”. Din anul 2004 a lucrat ca paraşutist militar absolvind în 2015 Şcoala de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre „Basarab I” din Piteşti. După ce a parcurs toate etapele de pregătire în domeniul operaţii speciale, în luna martie a anului 2016, a participat la misiunea militară de consiliere a forţelor de securitate afgane. A căzut la datorie pe timpul acestei misiuni militare, în data de 7 mai 2016. Este Cetăţean de Onoare al Judeţului Buzău.
Vînătoru Costel	Costel Vînătoru (n. 10 octombrie 1967, Lopătari) este preot și cercetător în horticultură, cu formare în agricultură (Facultatea de Agricultură, Craiova, 1995) și teologie (Facultatea de Teologie, 1996–2000); a fost hirotonit preot în 1997 și a primit distincții patriarhale (Crucea Patriarhală 2002, ordine în 2019). A început activitatea la Stațiunea Legumicolă Buzău din 1986, urcând de la muncitor la inginer cercetător, a condus din 1997 Laboratorul de genetică, ameliorare și conservare a biodiversității și a fost director al stațiunii (2008–2009). Doctor în Horticultură din 12 decembrie 2006, Vînătoru este autor a peste 200 de lucrări științifice și a 12 cărți de specialitate; ca ameliorator a creat o colecție vastă de germoplasmă (peste 10.000 genotipuri inițial, extinsă ulterior la peste 20.000) și a omologat și brevetat zeci de soiuri (74 omologate, altele în curs). A înființat în 2019 Banca de Resurse Genetice Vegetale pentru Legumicultură, Plante Aromatice și Medicinale — prima unitate strategică de acest tip din România — și a publicat tratate premiate (Legumicultura, 2016; Tratatul de legumicultură specială, 2019), primind premii ale academiilor de profil. Membru al Academiei de Științe Agricole și Silvice („G. Ionescu‑Șișești”) și al societăților internaționale de horticultură, obține în 2015 titlul de cercetător științific principal gradul I; este Cetățean de Onoare al municipiului Buzău și a fost desemnat Omul anului 2017.
Vlad David-Andrei	David‑Andrei Vlad (n. 28 octombrie 2005, Buzău) este elev la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, pasionat de biologie, fizică, chimie și științele pământului, cu performanțe constante la concursuri și olimpiade naționale încă din gimnaziu. A acumulat premii naționale importante (inclusiv locul I la Concursul Național de Biologie „George Emil Palade” și multiple medalii de argint la Olimpiada Națională de Fizică) și a reprezentat România la olimpiade internaționale: medalie de bronz la Olimpiada Internațională de Biologie (Armenia, 2022), medalie de argint la Olimpiada Internațională de Biologie (EAU, 2023) și două medalii de aur la Olimpiada Internațională „Științele Pământului” (2023), unde echipa sa a fost remarcată pentru proiectul de cercetare. A fost recunoscut local prin trofee la „Gala Științelor” (cel mai bun fizician 2019; cel mai bun biolog și trofeul Științele Pământului în 2022 și 2023) și în 2023 a primit titlul de „Hasdeian de onoare”, fiind primul elev distins cu această mențiune.
Vlăducă-Marghiloman Irina	Vlăduca-Marghiloman Irina, născută la data de 26 octombrie 1951, în Bucureşti este strănepoata marelui român Alexandru Marghiloman care, la 27 martie 1918, dând dovadă de mult curaj şi patriotism, în numele poporului român şi al Regelui României, cu adâncă empatie şi falnică mândrie, a luat act de hotărârea cvasi-unanimă a Sfatului Ţării la Chişinău, declarând Basarabia pentru vecie unită cu România. Ca descendentă a marelui om politic, doamna Irina Vlăduca Marghiloman a avut mult de suferit în viaţă, în copilărie chiar fiindu-i schimbat numele din Marghiloman în Marghioala. Din 1971 trăieşte în Germania împreună cu familia, dar niciodată nu a încetat să-şi iubească ţara şi locurile unde s-a născut şi a trăit ilustrul său înaintaş. Din septembrie 2014 şi-a redobândit şi cetăţenia română. De foarte mulţi ani, doamna Irina Vlăduca Marghiloman are o ferventă activitate de reabilitare a numelui Alexandru Marghiloman şi a valorilor naţionale în care acesta a crezut. Irina Vlăduca Marghiloman crede în reunificarea Basarabiei cu România şi contribuie activ la acţiuni legate de aceasta. La 18 octombrie 2018, oficialităţi locale, oameni de cultură au fost prezenţi la festivitatea de constituire a Asociaţiei „Al. Marghiloman” prin care urmaşa marelui om politic vrea să se implice în dezvoltarea Buzăului. Potrivit statutelor, are ca scop ajutorarea copiilor săraci şi a celor bolnavi de cancer, a tinerilor care vor să urmeze cursurile facultăţilor de drept, dar şi creşterea cailor de rasă.
Vlionscu C. Elena
Voicilaş Constantin	Constantin Voicilaş (n. 6 iunie 1950, Starchiojd, Prahova) este antrenor de box cu o lungă activitate la cluburile din Buzău. A început sportul la 17 ani la Clubul „Petrolul” Ploieşti, apoi s‑a transferat la „Constructorul” Buzău, unde, după câţiva ani ca sportiv, a trecut la antrenorat la CSM Buzău. Ca antrenor s‑a perfecţionat în contact cu mari nume ale boxului românesc şi s‑a remarcat prin munca cu tinere talente, multe provenind din case de copii. A descoperit şi pregătit sportive de valoare: Camelia Negrea, campioană naţională la box feminin (2001) şi medaliată la competiţii europene şi mondiale, şi mai ales Stela Duţă, devenită una dintre cele mai titrate pugiliste ale României, cu două titluri de vicecampioană mondială; familia Voicilaş a adoptat‑o pe Stela. În 1998 a înfiinţat Box Club Voicilaş, iniţiativă menită să susţină boxul feminin înainte de afilierea acestuia la federaţie. După 2001 sportivele au fost preluate de CSM; ulterior, din 2018, Voicilaş a preluat conducerea secţiei de box a SCM „Gloria” Buzău, echipă cu care a obţinut medalii la Campionatul Naţional de Box feminin de la Eforie: aur pentru Steluţa Duţă (categoria 48 kg, al 16‑lea titlu naţional consecutiv) şi medalii de argint pentru Bianca Niţă (54 kg, senioare) şi Denisa Lăcătuşu (50 kg, junioare). Pe lângă activitatea sportivă, Constantin Voicilaş scrie poezie şi epigrame şi este autorul cărţii Roboţelul de aur (2002), dedicată Steluţei Duţă. Impactul său se măsoară atât în performanţele obţinute de sportive, cât şi în contribuţia la dezvoltarea boxului feminin în judeţul Buzău.

Primăria Buzău

Alte Pagini Importante

Ultima modificare la data de 11 martie 2026

Luni – Joi	8:00 - 16:00
Vineri	8.:00 - 13:30
Sâmbătă - Duminică	închis

Tipul de taxă	Cont IBAN
Impozit pe transferul proprietății imobiliare din patrimoniul personal	RO87TREZ16621030218XXXXX
Impozit (taxă) pe clădiri de la persoane fizice	RO63TREZ1662107020101XXX
Impozit (taxă) pe clădiri de la persoane juridice	RO13TREZ1662107020102XXX
Impozit (taxă) pe terenuri din intravilan – persoane fizice	RO10TREZ1662107020201XXX
Impozit (taxă) pe terenuri din intravilan – persoane juridice	RO57TREZ1662107020202XXX
Impozit pe terenul extravilan (persoane fizice și juridice)	RO07TREZ1662107020203XXX
Impozit pe mijloacele de transport – persoane fizice	RO82TREZ1662116020201XXX
Impozit pe mijloacele de transport – persoane juridice	RO32TREZ1662116020202XXX
Taxă acces în oraș / utilizare drumuri publice / taxă liberă trecere >12T	RO40TREZ16621150250XXXXX
Impozit pe mijloacele de transport >12T	RO16TREZ1665033XXX000544
Impozit pe spectacole	RO71TREZ16621150201XXXXX
Amenzi contravenționale	RO35TREZ16621350250XXXXX
Amenzi de circulație	RO15TREZ16621A350102XXXX
Amenzi/penalități pentru nedepunere sau depunere cu întârziere declarații	RO04TREZ16621350202XXXXX
Aviz Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului și Urbanism	RO11TREZ16621340250XXXXX
Concesiune / închiriere teren	RO86TREZ16621A300530XXXX
Contribuția părinților pentru întreținerea copiilor în creșe	RO42TREZ16621330210XXXXX
Contribuția beneficiarilor cantinei sociale	RO15TREZ16621330212XXXXX
Despăgubiri	RO90TREZ16621330228XXXXX
Garanție concesiune	RO14TREZ1665006XXX000378
Închirieri teren	RO86TREZ16621A300530XXXX
Prestări servicii ordine publică	RO69TREZ16621330208XXXXX
Taxă agrement	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă autorizație sanitară	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă certificat de adresă	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă certificat nomenclatură stradală	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă divorț	RO71TREZ16621360206XXXXX
Taxă domeniu public	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă eliberare certificat de urbanism	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă eliberare/vizare autorizație alimentație publică	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă ocupare temporară locuri publice	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă pentru afișaj în scop de publicitate	RO15TREZ16621180250XXXXX
Taxă pentru servicii de reclamă și publicitate	RO15TREZ16621180250XXXXX
Taxă regularizare autorizație de construire	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxe autorizație construire/demolare	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxe autorizație foraje/excavări	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxe hoteliere	RO15TREZ16621120207XXXXX
Taxe taximetrie	RO15TREZ16621180250XXXXX
Taxe timbru judiciare	RO46TREZ16621070203XXXXX
Alte taxe judiciare de timbru	RO46TREZ16621070203XXXXX
Taxe timbru pentru notariate	RO46TREZ16621070203XXXXX
Venituri din valorificarea bunurilor instituțiilor publice	RO65TREZ16621390201XXXXX
Venituri din vânzarea locuințelor din fondul statului	RO38TREZ16621390203XXXXX
Venituri din vânzarea bunurilor din domeniul privat (cabinete medicale)	RO81TREZ16621390207XXXXX
Taxă carte de identitate / CIP	RO84TREZ16621330250XXXXX
Taxă furnizare date cu caracter personal din RNEP	RO84TREZ16621330250XXXXX
Taxă verificare arhivă – Ordin Prefect	RO84TREZ16621330250XXXXX
Contribuție întreținere persoane vârstnice – Complex „Al. Marghiloman”	RO84TREZ16621330250XXXXX
Garanție participare licitație	RO14TREZ1665006XXX000378
Garanție bună execuție	RO14TREZ1665006XXX000378

Luni – Joi	8:00 - 16:30
Vineri	8.:00 - 14:00
Sâmbătă - Duminică	închis

Cetățeni de Onoare

Alte Pagini Importante

Program Încasări

Informare

Anunț privind Modificări în serviciile electronice ale Primăriei municipiului Buzău

Lista conturilor IBAN

în care se pot vira impozite şi taxe locale

Vă rugăm să menționați BENEFICIARUL și CUI-ul pe documentul de plată!

Alexandru Marghiloman

Traian Săvulescu

Constantin Al. Garofild

Pamfil Șeicaru

Nicu I. Constantinescu

Petre Antonescu

Ioan Irineu Mihălcescu

Constantin Giurescu

Mircea T. Bădulescu

Petre Antonescu

Vasile Voiculescu

George Emil Palade

Margareta Sterian

Constantin C. Arion

Ioan Peneș

Dionisie Romano

Constantin Angelescu

Gheorghe Gh. Costa-Foru

Gheorghe D. Marinescu

Florentina Ioniță-Radu

Grigore (Greg) Scărlătoiu

Benone Sinulescu

Marius Andruh

Costel Vânătoru

Mihail I. Bălănescu

Vespasian V. Pella

Traian Epure

Radu Vlădescu

Velimir-Vladimir Maximilian (Macsimilian)

Gabriel Cocora

Dan Puric

George Banu

Sorina Popescu

Sorin Harabagiu

Carmen Orban

Bogdan-Călin Enescu

Nicolae Istudor

Nicolae Daniel Jinga

Silviu Neguț

Călin-Petru Tătaru

Episcopul Chesarie

Cristea N. Chiru

Cornel Penu

Dan Dumitru

Doamna Neaga

Petre V. Zangopol

Carmen Postolache

Vasile Toader

Emil Boianovici

Grigore Baștan

Lucian Șercăianu

Ștefan Bârsănescu

Sfântul Sava de la Buzău

Coca Andronescu

Teodor Octavian Gheorghiu

Adelin Laurențiu Petrișor

Ștefan Octavian Ciurea

Adrian George Peticilă

Ștefan Minovici

Laura Kuhlmann (Postolache)

Leonard C. Nae

Ștefan Nicolae

Ion Andreescu

Grigore Constantinescu-Monteoru

Paul Costache

Lucica Mardale Dițiu

Ionel Tudorache

Alina Gearbă-Sell

Basil Iorgulescu

Vasile Cârlova

Nicolae Vaschide

Dumitru N. Seceleanu