Proiectul bugetului de venituri și cheltuieli pentru anul 2025, sinteza secţiunilor de funcţionare şi dezvoltare, precum şi listele obiectivelor de investiţii pe anul 2025.

Program Încasări

Piața Teatrului nr. 1 (Bazar)

Direcția Economică și Evidența Populației

Luni – Joi	8:00 - 16:00
Vineri	8.:00 - 13:30
Sâmbătă - Duminică	închis

Informare

Pentru obținerea unui cont pe ghiseul.ro pentru persoane juridice se trimite email la informatica@primariabuzau.ro cu următoarele acte:

1. Scan/foto certificat de inregistrare Registrul Comerțului;

2. Scan/foto act de infiintare firmă/act constitutiv – din care să rezulte persoana proprietară, doar pagina respectivă;

3. Scan/foto act de identitate proprietar;

Dacă administreaza altcineva firma decât proprietarul se transmite și:

4. Împuternicire administrator și scan/foto act de identitate administrator (dacă este cazul)

Mailul nu trebuie să depășească 7 MB!

Anunț privind Modificări în serviciile electronice ale Primăriei municipiului Buzău

Începând cu data de 15.12.2025 serviciile electronice oferite de Primăria Buzău cetățenilor sunt disponibile prin două platforme, iar utilizatorii trebuie să își facă cont în funcție de serviciile pe
care doresc să le acceseze:

a) unul de acces în platforma pentru impozite și taxe (servicii care se regăsesc și în ROeID prin integrarea acesteia cu avansis.online).

b) unul de acces în platforma existentă pentru celelalte servicii (Urbanism, Patrimoniu, Autorizații comerciale, Agricol, Autorizații Maxi-Taxi), care nu se vor regăsi în RoeID.

Pentru impozite și taxe utilizatorii trebuie să aibă în vedere următoarele:

1. Persoanele care au cont în platforma existentă trebuie să își creeze cont și în noua platformă.
Aceast lucru este necesar întrucât platforma avansis.online este integrată cu platforma ROeID, care reprezintă entitatea Furnizor de Identitate (Identity Provider-IdP) fiind responsabilă pentru gestionarea identităților și garantarea identității utilizatorilor.

2. Utilizatorii care dețin deja un cont în aplicația AvansisMobile (aplicația pentru telefon) pot utiliza același cont și în platforma avansis.online. Aceasta înseamnă că:
• datele de autentificare existente (utilizator/parolă) rămân valabile pe ambele canale;
• nu este necesară o reînregistrare separată pe portal;
• toate informațiile asociate unui cont sunt sincronizate în sistem, indiferent dacă utilizatorul accesează aplicația de pe dispozitive mobile sau de pe web.

3. Utilizatorii care au cont în platforma ROeID, pot utiliza același cont și în platforma avansis.online. Cu ROeID se pot accesa platformele informatice ale primăriilor/instituțiilor publice/furnizorilor de utilități înrolate în sistem. ROeID este interconectată cu Ghișeul.ro, ANRE, OCPI, PCUe (Punctul de Contact Unic Electronic) etc.

4. Persoanele juridice – identificare obligatorie prin semnătură digitală. Semnătura digitală calificată este obligatorie pentru validarea identității și pentru depunerea cererilor.

5. Ca excepție la cele de mai sus prezentate, în platforma avansis.online se pot efectua operații fără autentificare pentru plata unor taxe simple (de ex.acces în municipiu, ocupare domeniu public, taxe judiciare de timbru etc), plata amenzilor în termen de 15 zile ori pentru depunerea unor cereri și efectuarea plăților de către împuterniciți. În acest caz este necesar să se cunoască cuantumul taxelor.

Precizăm că în perioada de implementare și testare a platformei avansis.online în care serviciile electronice de impozite si taxe din platforma actuală nu funcționează, cetățenii au acces la servicii electronice fiscale prin aplicația pentru telefon, Avansis Mobile.

Vă multumim pentru întelegere!

Lista conturilor IBAN

în care se pot vira impozite şi taxe locale

BENEFICIAR: MUNICIPIUL BUZĂU

CUI: 4233874

Vă rugăm să menționați BENEFICIARUL și CUI-ul pe documentul de plată!

Tipul de taxă	Cont IBAN
Impozit pe transferul proprietății imobiliare din patrimoniul personal	RO87TREZ16621030218XXXXX
Impozit (taxă) pe clădiri de la persoane fizice	RO63TREZ1662107020101XXX
Impozit (taxă) pe clădiri de la persoane juridice	RO13TREZ1662107020102XXX
Impozit (taxă) pe terenuri din intravilan – persoane fizice	RO10TREZ1662107020201XXX
Impozit (taxă) pe terenuri din intravilan – persoane juridice	RO57TREZ1662107020202XXX
Impozit pe terenul extravilan (persoane fizice și juridice)	RO07TREZ1662107020203XXX
Impozit pe mijloacele de transport – persoane fizice	RO82TREZ1662116020201XXX
Impozit pe mijloacele de transport – persoane juridice	RO32TREZ1662116020202XXX
Taxă acces în oraș / utilizare drumuri publice / taxă liberă trecere >12T	RO40TREZ16621150250XXXXX
Impozit pe mijloacele de transport >12T	RO16TREZ1665033XXX000544
Impozit pe spectacole	RO71TREZ16621150201XXXXX
Amenzi contravenționale	RO35TREZ16621350250XXXXX
Amenzi de circulație	RO15TREZ16621A350102XXXX
Amenzi/penalități pentru nedepunere sau depunere cu întârziere declarații	RO04TREZ16621350202XXXXX
Aviz Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului și Urbanism	RO11TREZ16621340250XXXXX
Concesiune / închiriere teren	RO86TREZ16621A300530XXXX
Contribuția părinților pentru întreținerea copiilor în creșe	RO42TREZ16621330210XXXXX
Contribuția beneficiarilor cantinei sociale	RO15TREZ16621330212XXXXX
Despăgubiri	RO90TREZ16621330228XXXXX
Garanție concesiune	RO14TREZ1665006XXX000378
Închirieri teren	RO86TREZ16621A300530XXXX
Prestări servicii ordine publică	RO69TREZ16621330208XXXXX
Taxă agrement	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă autorizație sanitară	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă certificat de adresă	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă certificat nomenclatură stradală	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă divorț	RO71TREZ16621360206XXXXX
Taxă domeniu public	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă eliberare certificat de urbanism	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxă eliberare/vizare autorizație alimentație publică	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă ocupare temporară locuri publice	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxă pentru afișaj în scop de publicitate	RO15TREZ16621180250XXXXX
Taxă pentru servicii de reclamă și publicitate	RO15TREZ16621180250XXXXX
Taxă regularizare autorizație de construire	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxe autorizație construire/demolare	RO11TREZ16621340250XXXXX
Taxe autorizație foraje/excavări	RO68TREZ16621160203XXXXX
Taxe hoteliere	RO15TREZ16621120207XXXXX
Taxe taximetrie	RO15TREZ16621180250XXXXX
Taxe timbru judiciare	RO46TREZ16621070203XXXXX
Alte taxe judiciare de timbru	RO46TREZ16621070203XXXXX
Taxe timbru pentru notariate	RO46TREZ16621070203XXXXX
Venituri din valorificarea bunurilor instituțiilor publice	RO65TREZ16621390201XXXXX
Venituri din vânzarea locuințelor din fondul statului	RO38TREZ16621390203XXXXX
Venituri din vânzarea bunurilor din domeniul privat (cabinete medicale)	RO81TREZ16621390207XXXXX
Taxă carte de identitate / CIP	RO84TREZ16621330250XXXXX
Taxă furnizare date cu caracter personal din RNEP	RO84TREZ16621330250XXXXX
Taxă verificare arhivă – Ordin Prefect	RO84TREZ16621330250XXXXX
Contribuție întreținere persoane vârstnice – Complex „Al. Marghiloman”	RO84TREZ16621330250XXXXX
Garanție participare licitație	RO14TREZ1665006XXX000378
Garanție bună execuție	RO14TREZ1665006XXX000378

Alexandru Marghiloman

Alexandru Marghiloman (27 ianuarie 1854 - 10 mai 1925) este primul buzoian care ocupă funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (Prim-ministru, 5 martie - 24 octombrie 1918) în acelaşi timp şi ministru de interne. Urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, absolvit în 1870. A fost student şi doctorand la Paris (1870-1878), reuşind să îşi ia licenţa în drept şi apoi doctoratul în drept şi ştiinţe politice la Sorbona (1878).

Între anii 1879-1883 funcţionează în magistratură ca procuror, de unde demisionează şi se înscrie în Barou, devenind avocat al statului, iar pentru a se lansa în politică, în 1884 demisionează şi din avocatură. Deputat în anul 1884, a ocupat în Partidul Conservator funcţii importante, iar între 1914-1925 a fost şef al Partidului Conservator din România.

Ocupă următoarele funcţii în guvern: ministru al Justiţiei (23 martie-11 noiembrie 1888); ministrul Lucrărilor Publice (12 noiembrie 1888-22 martie 1889, 5 noiembrie 1889-15 noiembrie 1890); ministru la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (16 noiembrie 1890-15 februarie 1891); la Ministerul Afacerilor Străine (7 iulie 1900-13 februarie 1901); ministru de Interne (29 decembrie 1910-28 martie 1912); ministru de Finanţe (14 octombrie 1912-31 decembrie 1913).

După ocuparea funcţiei de ministru la mai toate ministerele, este numit Preşedinte al Consiliului de Miniştri într-o perioadă foarte grea pentru ţară: ocuparea teritoriului de către Puterile Centrale. Este pus în situaţia de a semna armistiţiul şi Tratatul de pace cu Germania, când Regele îşi mutase reşedinţa la Iaşi, iar armata română era în Moldova. Ca Prim-ministru, primeşte la Chişinău Declaraţia Sfatului Ţării de Unire a Basarabiei cu România pe 27 martie 1918.

Datorită lui, Buzăul a devenit un centru important al creşterii cailor de rasă şi a întrecerilor hipice din România, construind un hipodrom la Buzău întins pe 42 ha. Herghelia s-a numit „Albatros”, după numele calului preferat, nume preluat şi de vila sa, situată într-un parc de 45 pogoane (actualul parc „Marghiloman”). Caii săi au câştigat 27 derby-uri. A fost căsătorit cu prinţesa Eliza Ştirbei. Din 1903, Alexandru Marghiloman a fost vicepreşedinte al Jockey-Clubului din România, preşedinţia onorifică fiind deţinută de rege, până când Marghiloman a fost chemat la Domnul în 1925.

Testamentul său se încheie astfel: „Am greşit poate mai mult decât socotesc, dar gândul mi-a fost întotdeauna curat şi mi-am iubit ţara.”

Traian Săvulescu

Om de ştiinţă, botanist, membru al Academiei Române, Traian Săvulescu (20 ianuarie 1889, Râmnicu Sărat - 29 martie 1963, Bucureşti) urmează studiile primare în oraşul natal, iar pe cele liceale la Râmnicu Sărat, Iaşi şi Buzău, absolvind în 1907. Urmează Facultatea de Ştiinţe, secţia Ştiinţele Naturii a Universităţii din Bucureşti şi Facultatea de Medicină. Obţine licenţa în ştiinţele naturii (1912), iar în 1916, titlul de doctor în ştiinţe biologice, cu teza „Studii asupra speciilor de campanula din secţia Heterophylæ ce cresc în România”. Între 1912 şi 1921 a lucrat în cadrul Institutului Botanic de la Cotroceni, iar în 1918 a fost numit şef de lucrări la Catedra de morfologie şi sistematică vegetală a Institutului de Botanică din Bucureşti. Timp de un sfert de veac, şi-a împărţit activitatea între Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău, unde a predat Sistematica vegetală şi Fitopatologia, şi Institutul de Cercetări Agronomice al României, înfiinţat de Gheorghe Ionescu-Şişeşti. Cercetările întreprinse în această perioadă de Traian Săvulescu au condus la dezvoltarea agriculturii româneşti şi mondiale.

A fost secretar general al Academiei Române (1939-1948), calitate în care s-a îngrijit şi de apariţia publicaţiilor Buletinului secţiunii ştiinţifice şi Memoriile secţiunii ştiinţifice. A fost şef de catedră de Patologie vegetală din cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti (1948). În 1932 a fost admis ca membru corespondent al Academiei Române, iar din 1936, membru al Academiei Române, al cărei preşedinte va fi în perioada 1948-1959. A fost ministru la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (1946-1948) şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, membru al academiilor de ştiinţă din U.R.S.S., Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia.

S-a îngrijit de editarea lucrării „Flora Republicii Populare Române” (1968), al cărei redactor a fost pentru primele cinci volume (1952-1957). În cadrul Institutului de Cercetări Agronomice a creat un laborator pentru studiul substanţelor insecto-fungicide şi a preconizat înfiinţarea Biroului entomologic, devenit mai târziu Serviciul de protecţia plantelor. A fost autor a peste 400 de lucrări de specialitate şi a format o adevărată Şcoală botanică şi de fitopatologie, având o contribuţie însemnată la fundamentarea agronomiei moderne.

Traian Săvulescu a fost membru al unor academii străine, între care cele din Ungaria, Germania, New York (SUA), şi redactor responsabil al revistei Buletin de la section scientifique de L'Académie Roumaine, membru în comitetul de redacţie al revistelor Phytopathologische Zeitschrift din Berlin şi Sydowia din Bulgaria.

Constantin Al. Garofild

Eminent economist și profund cunoscător al problemelor agriculturii românești, Constantin Al. Garoflid (19 martie 1872‑23 iulie 1942) a copilărit la Pogoanele, unde urmează și cursurile primare. După ce își ia bacalaureatul la Ploiești, studiază medicina la Paris, economia politică și științele sociale, apoi se specializează în agronomie, care îi va pasiona toată viața.

A fost ministru al Agriculturii și Domeniilor (8 februarie – 4 iunie 1918), fiind autorul proiectului de reformă agrară din 1921. Este desemnat membru al Consiliului Superior al Agriculturii (8 martie 1918), fiind delegat și secretar general al Ministerului Agriculturii și Domeniilor, iar între 4 iunie – 24 octombrie 1918 este ministru în guvernul condus de alt buzoian, Alexandru Marghiloman. A fost președinte al Comitetului Agrar (3 aprilie 1920 – 1 august 1921), ministru la Ministerul Agriculturii (1 august – 13 decembrie 1921) și ministrul Agriculturii și Domeniilor (30 martie 1926 – 3 iunie 1927).

Este inițiator și președinte al Academiei de Agricultură a Institutului de Cercetări Agronomice, înființată în 1940, președinte al Uniunii Sindicatelor Agricole și Viticole din 1927, membru în Consiliul Superior Economic din 6 iulie 1937 și în Consiliul Superior al Agriculturii din 29 octombrie 1937, secretar al Camerelor Profesionale din 1928.

Cumpără proprietăți la Smeeni‑Șopârlița și construiește un frumos conac la Țintești, unde cultivă viță de vie, pe care o întreține cu metode moderne. Tot aici deținea și o cramă, care mai există și astăzi, ale cărei butoaie aveau monograma „CG”. Deținea peste 300 ha de pământ. Cultivă 40 de pogoane de salcâmi ce apărau conacul de la Șopârlița de vânturile puternice din Bărăgan, adăposteau vânt, aduceau ploaie, rețineau zăpada.

A publicat peste 30 de lucrări privind probleme ale agriculturii românești, între care: „Noul proiect de lege pentru învoielile agricole” (1907), „Problema agrară și dezlegarea ei” (1908 și 1913), „Chestiunea agrară în România” (1920), „Însemnătatea factorului comercial în producția zootehnică” (1924), „Problema monetară și agricultura” (1924), „Impozitul pe moșteniri” (1926) ș.a. Postum îi apare lucrarea „Agricultura veche” (1943).

A fost inițiatorul și sprijinitorul Legii pentru dezvoltarea economiei naționale, a întocmit Proiectul pentru arendările obligatorii, a militat pentru încurajarea viticulturii, a susținut politica de stabilizare monetară. A încurajat agricultura autohtonă și exportul de produse agricole.

Pamfil Șeicaru

Ziaristul-emblemă al României interbelice, Pamfil Şeicaru (18 aprilie 1894, Tăbărăşti, Buzău – 1 octombrie 1980, München, Germania) este considerat cel mai mare gazetar român dintre cele două războaie mondiale. Absolvă şcoala primară, apoi celebrul liceu „B. P. Hasdeu” din Buzău. Urmează Facultatea de Drept din Bucureşti, după care intră în avocatură.

Se numără printre cei care au înfiinţat revista „Gândirea” şi ziarele „Cuvântul” şi „Curentul”, al căror director a fost.

S-a distins ca pamfletar, loc neatins de niciun ziarist al generaţiei sale.

Este ctitorul mănăstirii „Sf. Ana” de la Orşova. Luptând pe acele locuri în Războiul pentru Reîntregirea Neamului (1916‑1918), ca tânăr sublocotenent în Regimentul 17 Infanterie, a fost îngropat de viu în tranşee de explozia unui obuz. A jurat că dacă va scăpa cu viaţă, va construi în acele locuri o mănăstire. S-a ţinut de cuvânt şi între anii 1936‑1939 ridică mănăstirea „Sf. Ana”, după numele mamei sale, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă în marea încleştare, în acele zile fierbinţi din august‑noiembrie 1916.

În cei 62 de ani de activitate publicistică, Pamfil Şeicaru a scris peste 2500 de articole de analiză politică şi 10 volume de istorie europeană, în care se regăsesc problemele României.

Între 1922‑1944 a fondat şi condus ziarul „Curentul”, înzestrat ulterior cu un edificiu monumental propriu şi cu o tipografie dintre cele mai moderne din lume în perioada 1935‑1938. Publicist dotat cu o inteligenţă şi o putere de exprimare ieşite din comun, dar şi un spirit viu, incisiv, intolerant, necruţător cu prostia, minciuna şi impostura. Ziarul „Curentul” a reapărut la München (Germania) între ianuarie 1978‑octombrie 1980, seria a doua, caz unic în lume ca o publicaţie să reapară după 50 de ani cu acelaşi director‑fondator şi editorialist.

Între anii 1932‑1938, Pamfil Şeicaru a fost deputat în Parlamentul României, în două legislaturi.

Pentru meritele sale deosebite în luptele de la Cerna‑Jiu a fost distins de Regele Ferdinand I al României cu titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”.

Nicu I. Constantinescu

Din cei 53 de primari pe care i-a avut orașul Buzău începând de la Al. I. Cuza (1859) și până astăzi, Nicu I. Constantinescu (23 mai 1840, Craiova - 21 aprilie 1905, Buzău) este, cronologic, al treilea primar, dar după rezultatele obținute, ocupă locul întâi, fiind cel mai celebru primar al urbei noastre.

Din 1867, când era director al Prefecturii Buzău, și până când este chemat la Domnul, în 1905, s-a atașat de Buzău și a lucrat neîntrerupt, astfel încât, după încheierea mandatelor sale, orașul a devenit de nerecunoscut.

A fost primar al Buzăului între anii: 1883‑1888; 1889‑1890; 1890‑1892; 1895‑1899; 1901‑1905… aproape 20 de ani! La venirea în fruntea primăriei, aceasta nu avea local propriu, ca de altfel nici Prefectura, Judecătoria și nici unele școli. Așează și pavează Oborul, construiește un abator modern și ridică hala de carne și pește (Bazarul) între 1896‑1898. În 1890 deschide Bulevardul Parcului (devenit I. C. Brătianu, astăzi Nicolae Bălcescu), care a fost pavat și plantat cu castani. S-a preocupat de alimentarea cu apă curentă (1898) și iluminat electric (1899 – primul bec electric). Se sistematizează Crângul, se construiește bufetul din Crâng (1897) și se amenajează eleșteul (1898); se prelungește actuala stradă Col. Ion Buzoianu până la gară. S-au pavat cu dale centrul orașului și trotuarele de pe străzile principale, s-a construit localul Gimnaziului (1889‑1890), azi Colegiul Național „B. P. Hasdeu”, prin demolarea clădirii Arestului preventiv, ce a făcut ca un ziar local să scrie: „În locul unei case pentru corecțiune, s-a ridicat un palat pentru instrucțiune!”. Gimnaziul a fost trecut în 1884 în bugetul statului, Școala nr. 1 de băieți (înființată în 1832) fiind comasată cu Școala nr. 1 fete (înființată în 1861). După mutarea gimnaziului, localul renovat primește la 18 august 1890 numele ctitorului, Dionisie Episcopul. A construit localuri proprii pentru școlile primare nr. 2 (1894‑1895, astăzi nr. 1), nr. 3 fete (1897), nr. 3 băieți (1898), nr. 4 de băieți și fete (1899, astăzi nr. 8), astfel că Buzăul avea localuri proprii pentru toate cele șase școli primare.

Tot în mandatele lui se ridică Palatul Comunal (1899‑1903), cea mai impunătoare construcție comunală până în 1918, și despre care Nicolae Iorga afirma în 1902: „Va fi, neîndoielnic, cea mai frumoasă primărie din țară și o podoabă de mare preț pentru Buzău”. A fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler, „Coroana României” în grad de Cavaler și Comandor. A fost vicepreședinte din 1893 al Comitetului Ligii Culturale, secțiunea Buzău. În 1930 i s-a ridicat un bust în fața Primăriei, înlăturat în 1952 și reamplasat abia în 1976 în fața Școlii nr. 1, pe Bulevardul Nicolae Bălcescu.

Petre Antonescu

Renumit arhitect, profesor universitar, academician, Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat - 22 aprilie 1965, Bucureşti) este, alături de Ion Mincu, unul din cei mai mari arhitecţi ai acestei ţări. După absolvirea cursurilor primare la Râmnicu Sărat (1880‑1884), urmează liceul la Bucureşti, apoi Şcoala de Arte Frumoase din Paris (1893‑1899). În 1899 obţine diploma de arhitect la École des Beaux‑Arts din Paris.

Ca student, a întocmit proiectul pavilionului României la Expoziţia Universală de la Paris din 1900, denumit „Pavilionul Monopurilor Statului”, pentru care a fost numit „Officer de l'Academie”. A fost profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, unde timp de peste 38 de ani a predat cursul de Istoria arhitecturii (1900‑1938), iar între 1931‑1938 a fost rectorul Şcolii de Arhitectură. A fost preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români în 1912 şi între 1919‑1921, dar şi preşedintele Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi, între 1926‑1932. Cursul său de Istoria arhitecturii a inclus idei originale privind realizarea de construcţii de concepţie modernă, cu specific românesc. A fost ales membru onorific (1936) şi apoi membru al Academiei Române (1945); membru al Ateneului Român, la secţia artistică. A fost, totodată, membru permanent al Comitetului pentru congresele internaţionale de arhitectură (1945) al Academiei de Arte San Luca din Roma; laureat al Premiului Naţional de Arhitectură.

A proiectat construcţii în stil eclectic: Arcul de Triumf (1935‑1936); Primăria generală a Capitalei (1906‑1910, 1948), de viziune raţionalistă modernă; Facultatea de Drept din Bucureşti (1933‑1935); Academia Română din Roma (1931); clădirile din strada Polonă 8 şi Ştirbei Vodă 59 din Bucureşti (1903), de influenţă Art Nouveau; Cazinoul (1913) şi Hotelul Palas (1914) din Sinaia; Cazinoul din Constanţa (împreună cu Daniel Renard, 1904‑1910); imobilul fostei Societăţi de Asigurare Agricolă‑Foncieră din Bucureşti, în stil neoromânesc; Primăria din Craiova (1912‑1913); Palatul Artelor din Parcul Carol; noul local al Universităţii Bucureşti (1933‑1935); Institutul de istorie „Nicolae Iorga” (1939); Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti; Ministerul Lucrărilor Publice; conacul şi construcţiile anexe de la Ştefăneşti‑Argeş (1912‑1915) ale familiei Brătianu; Palatele de Justiţie din Buzău şi Brăila (1909‑1912); catedrala Arhiepiscopală Galaţi; gările fluviale Galaţi (1912‑1915) şi Giurgiu (1935‑1936); Banca Română de Dezvoltare Bucureşti (1915‑1923); Banca Marmorosch Blank (1913); clădirea fostului Teatru Comunal din Râmnicu Sărat (1912) ş.a.

A adaptat viziunea tradiţională românească la imobile orăşeneşti cu multe nivele şi funcţii complexe, construcţii cu gabarit redus, ca vile, şcoli, locuinţe. Este primul arhitect român care a adaptat viziunea tradiţională românească la construcţiile moderne orăşeneşti.

Ioan Irineu Mihălcescu

Ioan Irineu Mihălcescu (24 aprilie 1874, Valea Viei, Pătârlagele, jud. Buzău - 3 aprilie 1948, Mănăstirea Agapia, jud. Neamţ) a ocupat înalta funcţie de Mitropolit al Moldovei (17 decembrie 1939 – 16 august 1947), ce-i deschidea calea alegerii ca Patriarh al României, după tradiţie. Urmează doi ani Gimnaziul de băieţi din Buzău (1887‑1889), după care se transferă la Seminarul teologic din Buzău şi continuă la Seminarul din Bucureşti.

Este absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1895‑1899) şi îşi ia licenţa cu teza Sinodul al treilea ecumenic din Efes. Se specializează la Berlin şi Leipzig (1901‑1903), unde participă la cursurile profesorilor Paulsen şi Simmel. Îşi ia doctoratul la Leipzig, cu o teză care analizează o serie de probleme teologice de pe poziţiile ortodoxiei, în comparaţie cu gândirea protestantă germană. A fost profesor la catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică la Facultatea de Teologie Bucureşti, începând cu 1908 şi decan al facultăţii (1927‑1929; 1933‑1936), decan al Facultăţii de Teologie din Chişinău (1926‑1927). A scris peste 600 studii, manuale, traduceri, recenzii, adică 17500 pagini tipărite şi peste 150000 pagini de manuscris, între care şi cele de Teologie dogmatică şi simbolică. A fost primul cercetător român al Istoriei Religiilor, fiind elogiat de tânărul Mircea Eliade.

Are o ascensiune rapidă în ierarhia bisericii: arhiereu‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1936), locţiitor de episcop al Râmnicului Noul Severin (noiembrie 1939) şi apoi Mitropolit al Moldovei (17 decembrie 1939). A păstorit la Iaşi până la 16 august 1947, când s‑a retras din scaun în urma presiunilor exercitate de puterea comunistă.

În calitate de mitropolit a efectuat vizite canonice la numeroase parohii şi mănăstiri din Arhiepiscopia Iaşilor, s‑a preocupat de învăţământul teologic organizând diferite conferinţe religioase, a repartizat circa 100 de preoţi basarabeni refugiaţi la parohiile din Arhiepiscopia Iaşilor unde urmau să slujească împreună cu parohii locali, s‑a preocupat de strângerea de fonduri pentru ajutorarea săracilor, a achitat din salariul său taxele unor elevi bursieri, a trimis preoţi confesorii pe front sau în spitalele de campanie pentru a ţine predici ostaşilor prin care să le ridice moralul etc. Moare în condiţii suspecte la Mănăstirea Agapia, unde fusese obligat să se retragă. Astăzi se poate vizita Casa memorială „Irineu Mihălcescu” la Valea Viei, Pătârlagele, din jud. Buzău.

Constantin Giurescu

Constantin Giurescu (8 august 1875, Chiojdu, jud. Buzău - 28 octombrie 1918, Bucureşti) este considerat cel mai mare istoric născut pe meleaguri buzoiene şi unul dintre marii istorici ai ţării. Urmează cursurile primare în satul Chiojdu, judeţul Buzău, iar pe cele liceale la Ploieşti. Studiază medicina, matematica şi literele, dar se decide pentru istorie (absolvă în 1898), în paralel urmând şi cursurile Şcolii Normale Superioare. Funcţionează din 1898 ca profesor suplinitor la liceul din Focşani, iar în anul şcolar 1902/1903 funcţionează ca profesor titular şi director la Liceul „Al. Hasdeu” din Buzău (azi Colegiul Naţional „B. P. Hasdeu”).

Pleacă la Viena cu o bursă, unde îşi perfecţionează pregătirea despre istoria românilor, culegând date din arhivele vieneze, şi revine în ţară în 1906. A fost profesor la Gimnaziul „Cantemir Vodă” din Bucureşti, şef al Serviciului Arhivelor din Ministerul Afacerilor Străine (1908), membru al Comisiei pentru publicarea izvoarelor naţionale (1909), rector al Seminarului Normal Superior din Bucureşti (1919). Îşi ia doctoratul în litere tot în anul 1909, după care este conferenţiar la Facultatea de Litere din Bucureşti (1912) şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice (1918).

Este ales membru corespondent (1909), apoi din 1914 membru al Academiei Române.

A studiat şi interpretat izvoarele istorice despre care a scris valoroase ediţii critice la: Cronicile din Muntenia şi Moldova, Vechimea românilor în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul. Publică lucrări de referinţă: Contribuţii la studiul cronicilor muntene, Contribuţii la studiul cronicilor moldovene, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană, Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu (împreună cu N. Dobrescu), Oltenia sub austrieci, O carte despre politica externă a lui Petru Rareş, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir, Tratatul lui Constantin Cantemir cu austriecii, Despre români, Pseudocronicarii: Enache Kogălniceanu, Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron Logofăt şi Vasile Demian ş.a.

A fost un erudit istoric; fiul Constantin C. Giurescu şi nepotul Dinu C. Giurescu continuându‑i opera.

Mircea T. Bădulescu

Mircea T. Bădulescu s-a născut la 1 noiembrie 1917, în orașul Buzău. Urmează școala primară de băieți nr. 2, actuala Școală Gimnazială „Căpitan aviator Mircea T. Bădulescu” din Buzău. La 1 septembrie 1939 intră la Școala Militară de Ofițeri de Aviație „Regele Carol al II‑lea” de la Cotroceni‑București.

La 10 mai 1941 este înaintat la gradul de sublocotenent aviator. La 10 noiembrie 1941 este brevetat pilot de observație pe avionul I.A.R. 38, fiind apt de a executa misiuni de război. La 23 august 1942 primește botezul focului ca pilot pe avionul I.A.R. 37, pe frontul din Cotul Donului. Execută 78 de misiuni de observație și mai ales de bombardament ușor, nelipsind de la cele mai grele misiuni.

La 6 iunie 1943 este brevetat pilot pe avionul J.U. 87‑STUKAS de bombardament în picaj. Cu acest avion, slt. av. (de la 23 martie 1944, lt. av.) Mircea T. Bădulescu se impune cu totul excepțional, executând cele mai grele misiuni în calitate de comandant de patrulă, iar după 23 august 1944, comandant de escadrilă. A executat peste 230 de misiuni de bombardament în picaj, cu rezultate deosebite, în perioada august – decembrie 1944, dar proba de curaj ieșit din comun a dat‑o în ziua de 13 ianuarie 1945, când pleacă voluntar în fruntea a șapte avioane STUKAS pentru bombardarea podului principal de la Budapesta, lovind cu precizie obiectivul ordonat.

Activitatea din timpul războiului îl plasează printre așii Aviației Regale Române, care s‑au distins în mod cu totul deosebit. A fost decorat cu cel mai mare ordin aeronautic – Virtutea Aeronautică, clasa Comandor, ordin pe care l‑au mai primit doi piloți de vânătoare: cpt. av. rez. Constantin Bâzu Cantacuzino și adj. av. Ion Mucenica. Regele Mihai îl decorează cu Ordinul „Mihai Viteazul” cu spade. După 60 de ani de la misiunea de la Budapesta, Majestatea Sa Regele Mihai participă personal la comemorarea acestui eveniment care a avut loc la Muzeul Național de Istorie Militară „Regele Ferdinand I”, în martie 2005.

Regimul comunist îl trece în rezervă, în anul 1951, cu gradul de căpitan aviator. Moare la 19 iunie 1967, într‑un tragic accident de circulație.

Pentru activitatea de pe front, cpt. av. Mircea T. Bădulescu a fost decorat, printre altele, cu următoarele ordine importante: Ordinul „Mihai Viteazul” cu spade, clasa a III‑a; Virtutea Aeronautică, clasa Comandor; Virtutea Aeronautică, Crucea de aur cu 2 berete; Virtutea Aeronautică, clasa Cavaler cu 2 berete; Crucea de Fier, clasa I și clasa a II‑a.

Petre Antonescu

Renumit arhitect, profesor universitar, academician, Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat - 22 aprilie 1965, București) este, alături de Ion Mincu, unul din cei mai mari arhitecți ai acestei țări. După absolvirea cursurilor primare la Râmnicu Sărat (1880–1884), urmează liceul la București, apoi Școala de Arte Frumoase din Paris (1893–1899). În 1899 obține diploma de arhitect la École des Beaux‑Arts din Paris.

Ca student, a întocmit proiectul pavilionului României la Expoziția Universală de la Paris din 1900, denumit „Pavilionul Monopurilor Statului”, pentru care a fost numit „Officer de l'Academie”. A fost profesor la Școala de Arhitectură din București, unde timp de peste 38 de ani a predat cursul de Istoria arhitecturii (1900–1938), iar între 1931–1938 a fost rectorul Școlii de Arhitectură.

A fost președintele Societății Arhitecților Români în 1912 și între 1919–1921, dar și președintele Societății Arhitecților Diplomați, între 1926–1932. Cursul său de Istoria arhitecturii a inclus idei originale privind realizarea de construcții de concepție modernă, cu specific românesc. A fost ales membru onorific (1936) și apoi membru al Academiei Române (1945); membru al Ateneului Român, la secția artistică. A fost, totodată, membru permanent al Comitetului pentru congresele internaționale de arhitectură (1945) al Academiei de Arte San Luca din Roma; laureat al Premiului Național de Arhitectură.

A proiectat construcții în stil eclectic: Arcul de Triumf (1935–1936); Primăria generală a Capitalei (1906–1910, 1948), de viziune raționalistă modernă; Facultatea de Drept din București (1933–1935); Academia Română din Roma (1931); clădirile din strada Polonă 8 și Știrbei Vodă 59 din București (1903), de influență Art Nouveau; Cazinoul (1913) și Hotelul Palas (1914) din Sinaia; Cazinoul din Constanța (împreună cu Daniel Renard, 1904–1910); imobilul fostei Societăți de Asigurare Agricolă‑Foncieră din București, în stil neoromânesc; Primăria din Craiova (1912–1913); Palatul Artelor din Parcul Carol; noul local al Universității București (1933–1935); Institutul de istorie „Nicolae Iorga” (1939); Casa de cultură a studenților din București; Ministerul Lucrărilor Publice; conacul și construcțiile anexe de la Ștefănești‑Argeș (1912–1915) ale familiei Brătianu; Palatele de Justiție din Buzău și Brăila (1909–1912); catedrala Arhiepiscopală Galați; gările fluviale Galați (1912–1915) și Giurgiu (1935–1936); Banca Română de Dezvoltare București (1915–1923); Banca Marmorosch Blank (1913); clădirea fostului Teatru Comunal din Râmnicu Sărat (1912) ș.a.

A adaptat viziunea tradițională românească la imobile orășenești cu multe nivele și funcții complexe, construcții cu gabarit redus, ca vile, școli, locuințe. Este primul arhitect român care a adaptat viziunea tradițională românească la construcțiile moderne orășenești.

Vasile Voiculescu

Medic, poet, prozator, dramaturg, publicist, editor cu rubrică la Radiodifuziunea Română, Vasile Voiculescu (13 octombrie 1884, Pârscov, jud. Buzău – 25 aprilie 1963, Bucureşti) urmează clasele primare la Pleşcoi şi la pensionul particular „I. D. Răşcanu” din Buzău (1890–1895). Două clase le urmează la Liceul „Al. Hasdeu” (1895–1897) (azi Colegiul Naţional „B. P. Hasdeu”) şi continuă la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1897–1901).

Între anii 1902–1903 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, dar la insistenţele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină (1903–1909). Îşi susţine teza de doctorat la 6 mai 1910. În 1916 este numit şeful Spitalului mobil nr. 6, spital militar în Moldova, apoi conduce Spitalul militar nr. 371 Bârlad (1917), unde constituie împreună cu alţi prieteni „Academia Bârlădeană”, cu sediul în casa lui Alexandru Vlahuţă.

Debutează în Convorbiri literare (nr. 4/1914), cu poeziile „Urare” şi „Din a vremilor risipă”, iar editorial în 1916, cu volumul „Poezii”. În 1918 îi apare al doilea volum de versuri, „Din Ţara Zimbrului”, pentru care primeşte în 1920 Premiul de poezie al Academiei Române. Publică în 1921 volumul „Pârgă”, apreciat elogios, iar în 1927 îi apare volumul „Poeme cu îngeri”, pentru care primeşte în 1928 Premiul Societăţii Scriitorilor Români.

În 1936 primeşte Premiul Teatrului Naţional pentru piesa „Umbra”. În 1941 i se decernează Premiul Naţional pentru Poezie. În 1943 îi apare piesa „Demiurgul” şi volumul „Duhul pământului”, iar în 1944 volumul „Poezii”, ediţie definitivă. În 1947 îi apar 8 piese, iar între anii 1948–1953 scrie proză şi continuă romanul „Zahei Orbul”; în 1954 începe să scrie „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, volum tipărit postum în 1964.

După 1948 a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice; în 1958 (la 74 de ani!!!) fiind arestat şi condamnat la 5 ani de temniţă grea şi 5 ani degradare civică. Este eliberat în 1962 şi se stinge un an mai târziu, ca urmare a bolilor dobândite în închisoare.

Este reabilitat în anii următori şi îi apar postum mai multe volume, printre care cele de nuvele inedite „Capul de zimbru” şi „Ultimul Berevoi” (1966). Florentin Popescu scrie în 1984 „Pe urmele lui Vasile Voiculescu”. La 13 octombrie 1974 a fost dezvelit bustul în bronz al scriitorului, operă a sculptorului Oscar Han, iar la 13 octombrie 1987 au fost finalizate lucrările la Casa Memorială „V. Voiculescu”. Biblioteca judeţeană Buzău îi poartă numele.

George Emil Palade

George Emil Palade s-a născut la 19 noiembrie 1912, la Iași. De la vârsta de 9 ani locuiește la Buzău, unde tatăl său, Emil Palade, a fost numit profesor la catedra de pedagogie la Școala Normală de băieți, azi Liceul Pedagogic „Spiru C. Haret”, între anii 1921–1943. Tot aici a fost și director timp de 11 ani. Pentru George, timp de peste 22 de ani, la Buzău a fost casa părinților.

Începe clasele primare la Iași și le continuă la Buzău, la Liceul „Al. Hasdeu” (azi Colegiul Național „B. P. Hasdeu”), pe care îl absolvă în 1930 ca șef de promoție, elev eminent în toți anii. Urmează Facultatea de Medicină din București, iar în anul 1940 obține doctoratul în medicină cu teza Tubul urinar al delfinului.

Lucrează ca medic la clinica profesorului Gh. Lupu, după care este asistent, șef de lucrări, apoi conferențiar la Institutul de Anatomie.

În 1946, după căsătoria cu fiica industriașului Malaxa, pleacă în S.U.A., devenind, din 1952, cetățean american. A lucrat ca cercetător și apoi profesor de biologie celulară la Departamentul de biologie al Institutului Rockefeller din New York, iar din 1973, profesor de biologie celulară la Facultatea de Medicină a Universității Yale din New Haven.

În 1966 obține Premiul Albert Lesker, iar în 1970, Premiul Hurwitz. Devine membru al Academiei de Arte și Științe din S.U.A., precum și al Academiei Naționale de Științe.

Pe 10 octombrie 1974 i se acordă Premiul Nobel pentru medicină și fiziologie, fiind împărțit cu Albert Claude și Cristian de Duve.

Din anul 1975 devine membru de onoare al Academiei Române.

Descoperirile fundamentale ale lui G. E. Palade au fost în domeniul biologiei celulare, în special al ultrastructurii, relevată cu ajutorul microscopului electronic. Investigațiile sale pe plan medical au vizat cercetarea structurii și formațiunilor de transport ale pereților sangvini.

Se stinge din viață la 7 octombrie 2008, în California, S.U.A.

Margareta Sterian

Margareta Sterian (16 martie 1897, Buzău – 9 septembrie 1992, Israel), reprezentantă de marcă a moștenirii artei plastice contemporane la Buzău, a fost elevă a Liceului Evanghelic din București, studiind limba română cu Ioan Slavici și artele plastice cu Richard Canisius, un pictor și grafor important. Vacanțele le petrecea la Buzău, locul în care obișnuia să ia lecții de pictură cu Gore Mircescu.

Între 1926–1929 studiază la Paris istoria picturii și sculpturii, în cadrul Academiei Ranson, cu Amedée de la Patellière, apoi la Școala Louvre, pe reprezentanți importanți ai vremii. Nu după mult timp, va primi Premiul pentru pictură al Ministerului Culturii, oferit de un juriu din care făcuseră parte pictorul G. Petrașcu și sculptorul I. Jalea. Acestui premiu i se vor alătura multe alte distincții de-a lungul carierei sale. Margareta Sterian lucrează, între 1930–1937, cu Marcel Iancu la mai multe clădiri din București și primește, pe parcursul perioadei, numeroase aprecieri critice. Studiile vor continua în timpul călătoriilor în Anglia, Austria, Danemarca, Franța, Norvegia, Elveția, Suedia și Statele Unite, lucru care îi permite contactul cu personalități culturale și artistice, aspect important pentru dezvoltarea și evoluția creațiilor sale. După călătoria în America apar Dansatori în Harlem, Parc în Harlem și Interior de bancă în Manhattan.

Apropierea celui de-al Doilea Război Mondial aduce note tragice creației sale, mereu în relație de comunicare cu direcțiile contemporane europene și transatlantice. Portretele și naturile statice sunt martorii acestei perioade. După război, schimbările profunde vor afecta și ele opera pictoriței născute la Buzău. Cunoscând influența politică și valorile culturii socialiste, artista abordează subiecte care o feresc de cenzura comunistă: lumea cursurilor și procesiunile populare cu măști. La Brănești, pictorița descoperă un ritual țărănesc inedit, pe care îl va urmări sistematic din 1958. În 1969, artista vizitează din nou capitala Franței și expune, reconectându-se cu Parisul tinereții sale, prin influența Noului Realism, ale cărui note stilistice doamna‑sa le topește în propriul realism liric și magic. Va expune colaje textile, o tehnică în care excela, de asemenea.

Debutul liric în volum se va produce în 1945, când editura bucureșteană Coresi îi publică placheta intitulată simplu Poesii. Scrie, de asemenea, proză, memorialistică, face traduceri, îndeosebi din lirica americană. Criticul literar Virgil Ierunca observa, privind la lirica Margaretei Sterian, că poeticul din opera sa scris rămâne în spațiul unei autobiografii lirice, ca un document de existență. Printre volumele de versuri se numără: Poesii, 1945; Poeme, 1969; Soare difuz, 1974; Poeme, imagini, proze, 1978; Poeme, București, 1983; Poezii, București, 1988.

Constantin C. Arion

Constantin C. Arion (18 ianuarie 1855 - 27 iunie 1923), avocat, profesor universitar, politician, de mai multe ori ministru, a fost doctor în Drept (din 1878) al Facultății de Drept din Paris și absolvent al Înăltei Școli de Științe Politice. A făcut parte din ramura buzoiană a familiei Arion și a fost profesor suplinitor la catedra de Drept Comercial a Universității București (1883–1886), din 1908 profesor (definitiv din 1913). Membru de onoare (21 mai 1913) și unul din fondatorii Ateneului Român.

Membru al Partidului Național Liberal, deputat (din 1884) și senator. Intră în Partidul Constituțional (Junimist) în 1907 și în Partidul Conservator, fiind unul din liderii marcanti ai acestei formațiuni politice. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (7 iulie 1900–13 februarie 1901; 29 decembrie 1910–27 martie 1912); ministru de Interne și ad‑interim la Culte și Instrucțiune Publică (28 martie–14 octombrie 1912), ministru al Agriculturii și Domeniilor (5 aprilie–31 decembrie 1913), ministru al Afacerilor Străine (5 martie–23 octombrie 1918) și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (9 aprilie–23 octombrie 1918). La 21 mai 1912 a fost ales membru al Academiei Române. În 1918 intră în guvernul prezidat de marele om politic buzoian Alexandru Marghiloman (5 martie–23 octombrie 1918), participând în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și Ministru al Afacerilor Străine, la negocierile cu mareșalul Mackensen și șefii diplomației germane și austro‑ungare privind Unirea Basarabiei cu România, fiind prezent la Chișinău când Sfatul Țării a hotărât această unire. După demiterea Guvernului Marghiloman, în fața majorității din Senat, ministrul de externe C. C. Arion a spus: „Victorie la București, unde învingătorii declară că se înapoiază teritoriile, victorie la Iași, unde guvernul pune piciorul în Bucovina și în Basarabia de Nord. Guvernul moare fiindcă a luat Bucovina. E cel mai frumos sfârșit ce se putea spera. Trăiască România Mare!”

Și‑a continuat activitatea politică și după anul 1918, în cadrul Partidului Conservator Progresist care, însă, a intrat într‑un vizibil declin. Din 1924, o stradă din Buzău i‑a purtat numele (actualmente strada Progresului).

Ioan Peneș

Ioan Peneș, aviator, politician (10 iunie 1892, Tărlungeni, Brașov – 5 februarie 1935, București).

A trecut cu familia dincoace de Munții Carpați din cauza opresiunii autorităților austro‑ungare, stabilindu‑se în localitatea Vernești. A urmat cursurile Liceului „Al. Hasdeu”; în anul 1910 a susținut bacalaureatul și a optat pentru cariera militară.

A fost elev al Școlii Militare de Artilerie și Geniu din București, pe care a absolvit‑o la 1 iulie 1912, fiind printre primii din promoția sa. În 1912 a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat ca ofițer subaltern la Regimentul 16 Artilerie. A participat la Campania din Bulgaria din anul 1913, fiind decorat cu medalia „Avântul Țării”, după care este trimis la Regimentul 16 Artilerie.

A urmat apoi Școala de Observatori Aerieni de la Cotroceni, primind brevetul de observator aerian. În mai 1915 devine elev‑pilot la Școala Militară de Pilotaj de la Cotroceni și obține brevetul militar de pilot, fiind primul ofițer român de aviație care avea o pregătire completă. A fost avansat la 1 august 1915 la gradul de locotenent.

La decretarea mobilizării, locotenentul aviator Ioan Peneș a fost repartizat ca pilot de front în Escadrila „Farman” din Grupul 1 Escadrile, ce avea misiunea să execute recunoașteri aeriene. La 16 august 1916, locotenentul aviator buzoian Ioan Peneș, comandant de escadrilă în Școala Aripilor Românești, a fost primul aviator care a trecut Munții Carpați în zbor.

A fost decorat cu ordinul „Steaua României”. Grav rănit la brațul stâng în timpul unei misiuni în ziua de 24 martie 1917, este decorat la 14 aprilie 1917 cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III‑a; iar ulterior a mai primit Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de ofițer și panglica de Virtute Militară, „Croix de guerre” (francez); „Sfânta Ana” și „Sfântul Vladimir” (ordine rusești).

A intrat în politică la insistențele generalului Alexandru Averescu, devenind membru al partidului Liga Poporului. Buzoienii nu l‑au uitat și l‑au sprijinit să ia conducerea județului în calitate de prefect, o dată la Buzău, iar a doua oară la Soroca, în Basarabia.

În aprilie 1929, conducerea Companiei Internaționale de Navigație Aeriană (viitoarea Air France) l‑a numit în funcția de director pentru România; între alte realizări se numără modernizarea aeroporturilor civile internaționale de la Arad și Băneasa.

Pentru a‑i cinsti memoria, o stradă din Buzău îi poartă numele.

Dionisie Romano

Dionisie Romano (29 iulie 1806, Săliște, județul Sibiu – 18 ianuarie 1873, Buzău), episcop ortodox, cărturar și traducător, revoluționar pașoptist și înfocat unionist, a devenit membru de onoare al Academiei Române din 15 septembrie 1868.

S-a călugărit la Neamț, după care pleacă la mănăstirea Antim; urmează cursuri la Colegiul „Sfântul Sava”, precum și un curs normal pentru pregătirea învățătorilor. Hirotonit ca diacon de Ilarion al Argeșului, este chemat în 1832 de episcopul Chesarie la Buzău și numit profesor național la Școala Națională, fiind atât profesor la școala de gramatică a episcopiei (1833–1835), cât și director al tipografiei (1839–1841).

A tipărit un abecedar românesc în câteva ediții (1834–1835, 1837, 1839); în perioada 1837–1838 editându-se Biblioteca tinerilor începători sau Întâile cunoștințe, pentru elevi și pentru viitorii învățători. În 1839–1840, în colaborare cu Gavriil Munteanu, directorul Seminarului, va edita primul periodic buzoian și prima gazetă religioasă din țară, Vestitorul bisericesc.

S-a implicat în evenimentele de la 1848, fiind înlăturat din învățământ, arestat și închis la Văcărești. Pleacă o vreme la Brașov și Sibiu, apoi se întoarce în Muntenia și se stabilește la mănăstirea Băbeni din fostul județ Râmnicu Sărat.

În perioada 1856–1859 îl găsim la Iași, unde desfășoară o intensă activitate în sprijinul Unirii Principatelor. Din 1859 este numit locotenent de episcop la Buzău unde, pe lângă o serie de preocupări gospodărești, va îndruma și tipărirea unor cărți eclesiastice sau pentru uzul școlilor.

Ocupă apoi succesiv funcțiile de locotenent de episcop la Huși (1864–1865) și Buzău (11–30 mai 1865) și episcop de Buzău (1865–8 ianuarie 1873).

Pentru Societatea Academică Română (înființată în 1867) oferă o parte din cărțile din biblioteca sa, de peste 7000 de volume, contribuind astfel la constituirea fondului de carte al acestei prestigioase instituții. Patriot din convingere, ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor săi”.

Este Cetățean de onoare post‑mortem al Municipiului Buzău.

Constantin Angelescu

Medic și om politic (10 iunie 1869, Craiova – 14 septembrie 1948, București), Constantin Angelescu a fost o personalitate marcantă a țării și unul din făuritorii României Mari. Buzoian prin adopție, a fost ginerele cunoscutului mare proprietar Grigore C. Monteoru. Membru de onoare al Academiei Române din 24 mai 1934, a fost repus în drepturi la 3 iulie 1990.

A urmat studii primare și secundare la Craiova și Facultatea de Medicină din Paris, unde în 1894 și-a susținut doctoratul. A fost chirurg la Spitalul Brâncovenesc și la Spitalul Filantropia, apoi profesor și director al clinicii chirurgicale a Facultății de Medicină din București.

A ocupat numeroase demnități publice: ministru al Lucrărilor Publice (1914–1916); șeful Serviciului Medical al Armatei (1916); ministru plenipotențiar în Statele Unite ale Americii (1917–1918); vicepreședinte al Consiliului Național al Unității Române de la Paris (1918); membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris (1919–1920).

A îndeplinit funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1918–1919, 1922–1926, 1927) și ministru ad‑interim la Comunicații (1922). Ulterior a fost ministru al Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor (1933–1934, 1934–1936, 1936–1937) și președinte al Consiliului de Miniștri (1933–1934). A fost, de asemenea, ministru al Educației Naționale (1937), ministru al Lucrărilor Publice (1938) și consilier al Coroanei (1938–1940).

A avut o bogată activitate în societăți științifice și culturale: președinte al Academiei de Științe din România (1941–1948); președinte al Academiei de Medicină din București (1936–1948); președinte al Societății pentru Învățătura Poporului Român (1936–1938); președinte al Societății „Ateneu Român” (1923–1947).

A fost membru al unor societăți internaționale: Societatea Internațională de Chirurgie cu sediul la Bruxelles (1929); membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1930); membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris (1930); membru corespondent al Societății Naționale de Chirurgie din Paris (1927); membru al Societăților Internaționale de Urologie cu sediul la Paris (1930). A primit titlul de Doctor honoris causa al Facultății de Medicină din Varșovia.

A primit ordinele „Steaua României” în grad de Cavaler, „Coroana României” în grad de Mare Ofițer, „Meritul Cultural” în grad de Ofițer și Crucea „Legiunii de Onoare” în grad de Mare Ofițer.

A decedat la 14 septembrie 1948, la Spitalul francez „Saint Vincent de Paul” din București și a fost înmormântat în cavoul familiei Slama din Cimitirul Bellu.

Gheorghe Gh. Costa-Foru

Gheorghe Gh. Costa-Foru, om de știință, profesor, vestit avocat (26 octombrie 1821, Joseni – 28 noiembrie 1876, București).

A urmat Colegiul „Sfântul Sava” (1831–1839). Cu o bursă de la Eforia Școalelor pleacă la Paris (1844–1850), unde și-a susținut doctoratul în Drept, devenind cel de-al patrulea român ce a obținut acest titlu în Franța. A fost membru al Societății studenților români din Paris (1845) și a participat la Revoluția din februarie 1848, din capitala Franței.

A funcționat ca judecător la Tribunalul Ilfov, la Curtea Apelativă de Comerț; este apoi consilier la Curtea de Casație și profesor la Școala de Drept din cadrul Colegiului „Sfântul Sava”, profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității București.

A acționat în sprijinul înființării Universității din București și a dispus deschiderea a cinci școli de fete în București. De la 25 decembrie 1859, când s-a înființat Facultatea de Drept din București, a funcționat ca profesor de drept civil, iar în anul 1863 a fost inclus în Comisia Instrucțiunii Publice, însărcinată cu elaborarea noului proiect al legii privind obligativitatea și gratuitatea învățământului.

La 4 iunie 1864, când a avut loc deschiderea oficială a Universității din București, a fost ales rector, funcție pe care a îndeplinit-o până la 26 martie 1871.

Înfocat militant unionist, a susținut candidații Partidei Naționale pentru Adunarea Electivă. Ales deputat, este numit ministru de Interne (13 iulie 1860 – 11 aprilie 1861), ministru ad‑interim la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii (11–14 martie 1871) și ad‑interim la Justiție (8 iunie 1871 – 28 octombrie 1872).

A fost ministru de Externe în cabinetul Lascăr Catargiu (11 martie 1871 – 30 martie 1876) și agent diplomatic la Viena (mai 1873 – iulie 1876).

Fiul său, Constantin Gh. Costa‑Foru, magistrat, ziarist și publicist de mare talent, născut la București, și-a petrecut o parte din viață în comuna Berca, județul Buzău, unde, de altfel, a și murit. Acesta și-a continuat studiile în străinătate, la Heidelberg și apoi la Paris.

Înainte de a muri, preluând și din credința politică și socială a tatălui său, Constantin Gh. Costa‑Foru a mărturisit: „După ce m‑am silit înainte a fi un bun naționalist, acum un bun patriot (...) să ajung a muri în pielea unui bun european, cetățean al Patriei pe care o întrevăd în speranțele mele: Patria Statelor Unite ale Marii Republici Europene”.

Gheorghe D. Marinescu

Gheorghe D. Marinescu, general de divizie (16 noiembrie 1891, Cotorca – Glodeanu Siliștea, județul Buzău – 26 august 1989, București).

S‑a remarcat prin curaj și tenacitate în anii celui de‑al Doilea Război Balcanic (1913), Războiul de Întregire Națională (1916‑1919) și al celui de Reîntregire Națională (1941‑1945).

A urmat școala primară din sat; secția reală a Liceului „Al. Hasdeu” din Buzău; Școala Pregătitoare de Ofițeri de Artilerie și Școala Specială de Artilerie; Școala de Observatori Aerieni de la Cotroceni și Școala de Observatori Aerieni din Botoșani; Școala Superioară de Război (1920‑1921).

La 1 iulie 1912, cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul 3 Artilerie Brăila, cu care a participat la campania din Bulgaria. La 9 august 1916 a primit brevetul de observator aerian militar; în 1916 a fost trecut definitiv în Aeronautica Militară cu gradul de locotenent. În august 1916 a plecat pe frontul de la Mărășești, fiind avansat în grad și repartizat în Escadrila de Recunoaștere și Bombardament Ușor Farman 40.

A comandat Escadrila 9 Recunoaștere din cadrul Grupului 2 Aeronautic; în timpul bătăliilor de la Mărășești a participat la apărarea Nistrului, între Tighina și Cetatea Albă. A fost decorat cu medalia interalia „Victoria” și ordinul rusesc „Sfântul Vladimir”.

După Marele Război a ocupat funcții de răspundere; în 1940 a devenit secretar general al Ministerului Aerului. La 11 septembrie 1940 a revenit în cadrul Comandamentului Apărării Antiaeriene, unde a obținut gradul de general de brigadă. După 22 iunie 1941, în calitate de comandant secund al Apărării Antiaeriene a Armatei, a fost detașat la Marele Cartier General Român.

La 20 septembrie 1944 a fost numit șef al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului și a Armateelor de Operații, funcție pe care a deținut‑o până la sfârșitul celui de‑al Doilea Război Mondial.

A fost decorat cu ordinul „Coroana României” (în gradele de cavaler și ofițer), ordinul german „Vulturul Negru”, medalia „Victoria contra fascismului” (clasa I), medalia de aur a „Apărării Pasive”, „Crucea de Aur” a ordinului „Virtutea Aeronautică” cu spade (în grad de cavaler). La sfârșitul lunii august 1945, după revenirea în țară a trupelor românești, a refuzat participarea la defilare și la banchetul organizat de ministrul Apărării Naționale.

A suferit mari umilințe din partea regimului comunist: a fost anchetat, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost eliberat în iunie 1964, după ce a executat 14 ani de închisoare la Jilava, Aiud, Pitești și Gherla.

S‑a stins din viață la vârsta de 98 de ani, împărtășind soarta tragică a numeroși generali și ofițeri care nu au fost bine tratați de către regim.

Florentina Ioniță-Radu

Florentina Ioniță-Radu, conferențiar universitar, doctor, prima femeie medic avansată la gradul de general de brigadă și prima femeie comandant la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila” din București, s-a născut pe 16 noiembrie 1964 în Buzău.

După cursurile primare și gimnaziale, urmează Liceul „B. P. Hasdeu” și, ulterior, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, secția medicină militară. În septembrie 1989 a obținut diploma de medic.

A parcurs toate etapele dezvoltării profesionale, de la medic stagiar (1989–1991) la medic primar gastroenterologie (2008) la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila” București. În anul 2006 a obținut titlul de Doctor în Medicină cu teza: „Tratamentul cu interferon pegylat în hepatita cronică cu virus C la pacienții dializați iterativ”.

În perioada 2008–2012 a fost șeful Secției Medicală 2 — prima femeie șef de secție din cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”; între 2012–2014 a fost șeful Secției Gastroenterologie. În anul 2014 a devenit Comandantul spitalului, funcție pe care o deține și în prezent. A fost asistent universitar (2004–2015) și conferențiar universitar (din 2015) la Facultatea de Medicină din cadrul Universității „Titu Maiorescu” București.

Este autor sau coautor pentru mai mult de 280 de articole și lucrări științifice, publicate sau comunicate în țară și în străinătate, în reviste de specialitate sau la manifestări științifice. Are 2 cărți publicate ca prim autor, o carte publicată (coautor) și 6 capitole în cărți de specialitate.

Este vicepreședinte al Comisiei de gastroenterologie a Ministerului Sănătății, membru în Comitetul de conducere al Societății Române de Oncologie Digestivă, membru fondator al Asociației cadrelor medicale din Spitalul Militar „Dr. Carol Davila”, al Fundației Române de Endoscopie, membru fondator al Fundației Române a Rinichiului, membru al Societății Europene de Oncologie Digestivă, al Societății Europene pentru Studiul Ficatului, al Societății Române de Endoscopie Digestivă, al Societății Române de Gastroenterologie și Hepatologie. Din 23 noiembrie 2018 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Grigore (Greg) Scărlătoiu

Grigore (Greg) Scărlătoiu, diplomat, expert în drepturile omului, s-a născut la București pe data de 15 mai 1970. Aflat în grija bunicilor materni, Valeria și Constantin Mihăilă, la Buzău a absolvit Școala Generală nr. 5 „Dionisie Romano” și Liceul „B. P. Hasdeu” din acest oraș.

A fost student al Facultății de Limbă și Literatură Engleză a Universității București; din martie 1990, după ce România și Coreea de Sud au stabilit relații diplomatice, i s-a oferit o bursă, fiind astfel primul student român care a studiat în Coreea de Sud. Între septembrie 1990 și august 1991 a urmat un curs intensiv de limba coreeană la Universitatea Națională din Seul; în anul 1994 a obținut licența, iar în 1998 masteratul în relații internaționale.

În anul 1996 a câștigat concursul de limba coreeană pentru cetățeni străini, după care a lucrat pentru mai multe televiziuni din Coreea de Sud, ca prezentator și reporter. În anul 1999 i s-a acordat titlul de Cetățean de onoare al orașului Seul. În anul 2000 a fost acceptat la Fletcher School of Law and Diplomacy, Tufts University din S.U.A. În 2001 a lucrat la Organizația Internațională a Muncii de la Geneva.

Din anul 2002 s-a mutat la Washington D.C., unde a lucrat pentru diferite agenții internaționale, iar pe teren în țări din Africa, Europa de Est, fosta Uniune Sovietică, Asia de Sud, Africa și America Latină. Preocupat de situația drepturilor omului în Coreea de Nord, din anul 2003 a început să scrie câte un articol săptămânal în coreeană privind drepturile omului în Coreea de Nord și, timp de 15 ani, a scris și difuzat săptămânal emisiunea în limba coreeană „Scărlătoiu Column”, transmisă la Radio Asia Liberă pentru Coreea de Nord.

În 2008 a devenit director pentru Relații Publice și Afaceri Internaționale pentru Institutul Economic Americano‑Coreean în Washington D.C. În 2011 a devenit directorul executiv al Comitetului pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord.

Este profesor invitat la Universitatea de Studii Internaționale Hankuk din Seul, instructor și coordonator la Institutul de Studii Diplomatice al Departamentului de Stat American. A publicat în ziare precum „The Wall Street Journal”, „The Washington Post” și „The New York Times”, precum și lucrări academice în volume produse de organizații precum Fundația „Hanns Seidel”, Institutul Asan pentru Studii Politice și „Jurnalul Internațional de Studii Coreene”.

Este vicepreședinte al Consiliului Internațional de Coreeaniști. A absolvit Seminarul XXI al MIT pentru lideri în securitate națională din Statele Unite ale Americii (2016–2017).

Din 23 noiembrie 2018 este Cetățean de onoare al municipiului Buzău.

Benone Sinulescu

Benone Sinulescu, probabil cel mai iubit și apreciat artist al muzicii populare românești din toate timpurile, s-a născut la 24 mai 1937 în comuna Siriu, din județul Buzău. A urmat clasele primare în satul natal, gimnaziul la școlile din Pleşcoi (satul natal al tatălui), Nehoiu și Pătârlagele, iar la Buzău, Școala Medie Tehnică Mecanică. În anul 1959 a absolvit la București Școala Specială de Muzică.

În București a urmat clasa de canto popular cu Elisabeta Moldoveanu‑Nestor, originară din Buzău, iar profesor de canto popular i-a fost Maria Tănase. A fost repartizat la Teatrul Muzical „Gheorghe Dima” din Brașov, la Orchestra „Miorița”. Este apoi solist la Ansamblul „Ciocârlia”, la Orchestra „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii de Stat „George Enescu”, la Orchestra Filarmonicii de Stat „Gheorghe Dima” din Brașov și din nou la Ansamblul „Ciocârlia”, de unde s‑a pensionat în 1991.

A debutat la Radio în 1956; în anul 1958 i‑a apărut primul disc, urmat de alte peste 35, fiind totodată un neobosit culegător de folclor — cele mai multe dintre melodiile sale provin din zona Buzăului. În anii ’60 a fost cel mai solicitat interpret al Radioteleviziunii și Electrecordului, având peste 100 de imprimări.

În 1962 a devenit laureat al Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților de la Helsinki; în 1970 a primit „Premiul discului” (cu Irina Loghin), iar în 1971 a fost desemnat, printr‑o anchetă a revistei „Flacăra”, cel mai bun interpret al anului. A participat la numeroase turnee în țară și în Europa, Asia și Statele Unite ale Americii.

După 1989 a abordat și stilul ethno‑dance, colaborând și îndrumând numeroși tineri artiști, cu care a efectuat turnee în Republica Moldova. A înregistrat și un disc cu colinde. Între anii 2000 și 2013 a lansat 18 albume.

În anul 2002 i s‑a conferit Crucea Națională „Serviciul Credincios”, clasa a III‑a, iar Ministerul Culturii i‑a acordat „Premiul de Excelență”. La 7 februarie 2004 a primit „Meritul Cultural”, în grad de mare ofițer, categoria D – Arta Spectacolului.

Este Cetățean de onoare al municipiului Buzău. Din 2017, Primăria Municipiului Buzău organizează Festivalul Național‑Concurs ce poartă numele marelui solist; festivalul are ca invitați artiști din toate zonele folclorice ale României și din țările vecine, precum și tineri interpreți de muzică populară la început de drum.

Marius Andruh

Născut pe 15 iulie 1954 la Smeeni, în județul Buzău, Marius Andruh este chimist, membru corespondent al Academiei Române din 6 iunie 2001, membru titular din 30 aprilie 2009 și președinte din 2009 al Secției de Științe Chimice a acesteia. Se remarcă prin discursul de recepție: Originalitatea cercetătorului (14 martie 2014).

Absolvent al Liceului „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău (1973) și al Facultății de Chimie a Universității din București (1979); în 1988 a obținut titlul de doctor în chimie. Și-a continuat specializarea la Paris (1991) și Göttingen (bursier „Alexander von Humboldt”, 1992–1993).

Din 1984 își desfășoară activitatea în cadrul Catedrei de chimie anorganică a Facultății de Chimie de la Universitatea din București, unde, din 1996, este profesor și director de departament (din 2004). În 1994 și 1996 a fost profesor asociat la Universitatea Québec din Montreal.

Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în peste 270 de articole și patru capitole de cărți; este coautor la trei cărți și la manuale de chimie pentru liceu.

Calitățile sale didactice, pedagogice și științifice au fost valorificate ca „visiting professor” la universități din Franța, Germania, Cehia, Anglia, Spania, Brazilia. A susținut peste 100 de conferințe și seminarii la manifestări științifice internaționale, precum și la universități din importante centre europene, precum și din SUA, China, Japonia, Coreea de Sud, Brazilia.

Este membru în Editorial Board al „Journal of Coordination Chemistry”, „Inorganica Chimica Acta”, „ChemistrySelect”, „Inorganics”, „Magnetochemistry” și redactor‑șef al „Revue Roumaine de Chimie”; președinte al Comisiei centrale pentru Olimpiada de Chimie; membru de onoare al Societății Române de Știința Materialelor și Creștere a Cristalelor, membru ales al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris (2004); membru (ales) al European Academy of Sciences (2010).

Doctor honoris causa al Universității de Vest din Timișoara (2013); al Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (2015) și al Universității din Angers, Franța (2018). A fost distins cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2008), cu Diploma de Onoare și Medalia „G. Spacu” (2009) și Diploma de Onoare și Medalia „Dr. C. I. Istrati” din partea Societății de Chimie din România (2018).

În 2009 i‑a fost acordată distincția „Nenitzescu‑Cremariu” din partea Societății de Chimie din Germania. Din 23 noiembrie 2018 este Cetățean de onoare al municipiului Buzău.

Costel Vânătoru

Costel Vînătoru, preot si cercetător ştiinţific în domeniul horticulturii, s-a născut la 10 octombrie 1967, în comuna Lopătari. După absolvirea studiilor primare şi gimnaziale, a urmat la Beceni, Liceul Agricol. În anul 1986 se angajează la Stațiunea Legumicolă Buzău parcurgând toate stadiile de la muncitor la şef de echipă, tehnician, iar după absolvirea Facultăţii de Agricultură din cadrul Universităţii de la Craiova în 1995, este angajat ca inginer cercetător tot în cadrul unităţii de cercetare.

Din anul 1995 devine membru al Societăţii Române a Horticultorilor, iar din 2012 preşedintele filialei Buzău a acesteia. În perioada 1996-2000 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. În anul 1997 a fost hirotonit preot, slujitor la Catedrala Arhiepiscopală Voievodală din Buzău, unde slujeşte şi în prezent. În anul 2001 este hirotesit Iconom Stavrofor, în 2002 primeşte ”Crucea Patriarhală”, iar în 2019 Ordinul Patriarhal ”Sanctus Stephanus Magnus” și ”Crucea Ștefan cel Mare” de la Patriarhul Daniel în Ședința festivă a Sfântului Sinod.

Din 12 decembrie 2006 este doctor în Horticultură prin susţinerea tezei Crearea de hibrizi _F1 de tomate timpurii cu plasticitate ecologică şi calitate superioară. Din anul 1997 a condus primul Laboratorul de genetică, ameliorare şi conservare a biodiversităţii. Fost director al Stațiunii de Cercetare Legumicultură Buzău (2008-2009), unde brevetează și omologhează 74 de soiuri alte 25 fiind în curs. ca ameliorator a realizat o colecţie bogată de germoplasmă compusă din peste 10.000 de genotipuri (soiuri), din care până în prezent 30 omologate şi brevetate iar 14 sunt în curs de brevetare. A omologat 5 noi tehnologii de cultură şi a acreditat 4 suporturi de curs.

Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc până în prezent în peste 200 de lucrări ştiinţifice, prezentate în cadrul unor congrese naţionale şi internaţionale. În anul 2010 a fost ales membru asociat al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti”, iar din anul 2012 este membru corespondent al acesteia, dar este şi membru al Societăţii Internaţionale a Horticultorilor, cu sediul la Bruxelles din 2009. În 2015 a obținut titlul de cercetător științific principal gradul 1, primul de acest fel la Buzău. Este autor a 12 cărţi de specialitate, iar dintre acestea, lucrarea Legumicultura (2016, în colaborare) a primit premiul Academiei de Științe Agricole și Silvice ”Ioan Maier” în 2017.

În 2019 înființează Bănca de Resurse Genetice Vegetale pentru Legumicultură, Plante Aromatice şi Medicinale Buzău, al cărui director prin concurs este și astăzi, prima unitate strategică de profil din România, unde a creat o bogată bază de germoplasmă compusă din peste 20.000 de genotipuri. Tot în anul 2019 publică Tratatul de legumicultură specială, pentru care a primit premiile: Academiei de Științe Agricole în 2020; „Gheorghe Ionescu-Șișești” al Academiei Române și al Academiei de Științe Tehnice în 2021.

A primit numeroase diplome, medalii și distincții ca recompensă profesională.

Este Cetățean de Onoare al municipiului Buzău, unde a și a fost desemnat Omul anului 2017.

Mihail I. Bălănescu

Mihail I. Bălănescu (9 noiembrie 1922 - 20 octombrie 2018), inginer, profesor universitar asociat, doctor în Științe Tehnice, membru de onoare al Academiei Române, fost senator de Buzău al Partidului Național Liberal. S-a născut în fosta comună Tohani, la acea dată în județul Buzău. Urmează Liceul „B. P. Hasdeu” din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1940. A dat concurs atât la Școala Politehnică din București, cât și la Facultatea de Fizică‑Chimie a Universității din București, dar a optat pentru Politehnică — Facultatea de Construcții și Instalații, absolvind‑o Magna cum laude în anul 1945.

A fost inginer proiectant pentru structuri de rezistență, poduri, viaducte și tuneluri de căi ferate (1945–1949), apoi inginer proiectant și director Construcții la Comitetul de Stat pentru Cultură, Artă, Cinematografie și Ministerul Învățământului și Culturii (1949–1954). În anul 1954 se alătură savantului Horia Hulubei, cu care a lucrat până la 30 septembrie 1958.

Arestat de Securitate, va suferi rigorile detenției timp de 4 ani. După eliberare, lucrează un timp ca muncitor necalificat, iar în anul 1963 revine la Institutul de Fizică Atomică, unde Horia Hulubei îl angajează ca inginer‑șef, iar după câțiva ani devine director tehnic și director al Programului național de cercetare‑dezvoltare al aplicațiilor tehnicilor și tehnologiilor nucleare. A fost doctor în științe nucleare; lucrări experimentale efectuate în perioada 1965–1969 în centrele de studii nucleare din Franța. Și‑a susținut teza de doctorat în anul 1969 la Institutul Politehnic Timișoara.

A participat cu lucrări de specialitate la numeroase seminarii, colocvii și conferințe naționale și internaționale, iar în anul 1977 a devenit membru al Academiei de Științe din New York. Deținător al unor brevete și patente în care se aplică tehnologii de vârf, a fost Guvernator al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică cu sediul la Viena (1 ianuarie 1992 — 1 octombrie 1993); vicepreședinte ales al Consiliului Guvernatorilor AIEA (septembrie 1992 — octombrie 1993).

American Nuclear Society i‑a acordat, în 2004, cea mai înaltă distincție, Medalia „Alvin Weinberg”. În anul 2012 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar în anul 2015 a publicat volumul autobiografic „O istorie pentru posteritate”. Este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Vespasian V. Pella

Vespasian V. Pella (17 ianuarie 1897, Râmnicu Sărat – 24 august 1952, New York), fiul politicianului, avocatului și ziaristului Pella I. Vespasian, a fost doctor al Facultății de Drept din Paris (1920) cu teza Des incapacités résultant des condamnations pénales en droit international, cadru universitar la București și la Iași, membru corespondent al Academiei Române, diplomat.

A făcut o strălucită carieră universitară la București și la Iași, fiind unul din raportorii Conferinței Interparlamentare de la Washington din 1925. A fost profesor agregat (1921–1924) și apoi titular (1924–1935) la Facultatea de Drept din Iași; profesor de drept penal și procedură penală la Facultatea de Drept din București (1935–1948); profesor la Academia de Drept Internațional de la Haga (1926–1939); profesor invitat la Institutul de Înalte Studii Internaționale din Paris (1928) și la Institutul Universitar de Înalte Studii Internaționale din Geneva (1929).

A fost raportor al proiectului de lege pentru înfrângerea și reprimarea speculei ilicite (1923) și al proiectului de Cod penal (1928); raportor la Conferința Interparlamentară din Washington (1925) și la Societatea Națiunilor pentru chestiunile penale (1927–1939); raportor general la Conferința de la Geneva pentru represiunea terorismului și crearea unei Curți Penale Internaționale (1937). A reprezentat România la Societatea Națiunilor și în alte organisme internaționale.

A fost deputat în Parlamentul României; secretar general al Biroului Internațional pentru Unificarea Dreptului Penal; consilier temporar la Consiliul Legislativ; delegat al României la Conferința Dezarmării (1932–1934); delegat al României în Comisia Regimului Apelor Dunării (1933–1935); ministru plenipotențiar la Legația României în Olanda (1936–1939) și la Legația României din Elveția. A fost vicepreședinte al Asociației Internaționale de Drept Penal (1924–1939) și apoi președinte (1946–1952); președinte al Comisiei Juridice și Constituționale a Societății Națiunilor (1938); prim agent al guvernului român pe lângă Tribunalul Arbitral româno-bulgar (1941); expert și consultant juridic în dreptul internațional penal al Organizației Națiunilor Unite (1948–1952).

Este autor al unor lucrări de drept penal și procedură penală; a fost cel mai recunoscut jurist român la nivel internațional și specialistul român cu contribuții dintre cele mai importante la dezvoltarea dreptului internațional, în general, și a dreptului penal, în special.

Traian Epure

Traian Epure, supranumit apărătorul Văii Buzăului, general (3 aprilie 1869, Bârlad – 27 octombrie 1940, Buzău), fiul magistratului Iancu și al Smarandei. A urcat toate treptele ierarhiei militare de la gradul de soldat‑voluntar (1 iulie 1887), caporal (1 ianuarie 1888), sergent (16 august 1888) și sergent‑major (23 decembrie 1888), sublocotenent (1893), locotenent (1896), căpitan (7 aprilie 1905), maior (24 aprilie 1911), locotenent‑colonel (1 august 1915), colonel (1 noiembrie 1916) și general (10 mai 1918, prin Înaltul Decret nr. 1108).

La început, ofițerul Traian Epure s‑a remarcat prin activitatea didactică desfășurată la Școala Militară de Infanterie. S‑a evidențiat, de asemenea, în timpul celui de‑Al Doilea Război Balcanic, conducând regimentul în condiții grele, având grijă de menținerea sănătății oamenilor chiar într‑o regiune lipsită de apă.

La intrarea României în văltoarea Războiului de Întregire Națională (1916–1919), locotenent‑colonelul Traian Epure a comandat, în perioada 14 august 1916 – 1 ianuarie 1917, Regimentul 3 Vânători. Singurul Regiment 3 Vânători a ținut piept năvălirii vrăjmașului în Vama Buzăului, fiind atacat și hărțuit zilnic pe un front considerabil.

În luna martie 1917, colonelul Traian Epure a fost numit la comanda Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, iar la 1 aprilie 1917 a preluat comanda Brigăzii 3 Infanterie, aflată pe front la Muncelul‑Valea Zăbrăuțului (24 august – 23 decembrie 1917). A participat la operațiuni pe fronturile Vadul Roșca‑Nămoloasa, Nămoloasa‑Galați și Nămoloasa‑Lacul Cartal (Basarabia). La 1 februarie 1920 i s‑a încredințat sarcina asigurării pazei unui sector în Basarabia.

Apreciindu‑i‑se calitățile de militar și comandant, a condus ulterior Divizia 5 Infanterie. La inițiativa sa a fost ridicată Biserica Eroilor Diviziei 5 Infanterie la Buzău. A fost trecut în rezervă la 1 aprilie 1929, iar la 1 ianuarie 1937 în retragere.

A fost înmormântat în Cimitirul Eroilor, în curtea Bisericii Diviziei 5 „Eroilor” din Buzău, alături de camarazi; ulterior, osemintele i‑au fost strămutate la București. Întreaga sa carieră militară a fost răsplătită cu numeroase distincții românești, printre care ordinele „Steaua României”, „Coroana României” și „Meritul”, precum și medalii (de ex. „Juliara(ri) Carol I”, „Comemorativă”, „Avântul Țării”, „Bărbăție și Credință”), precum și ordine străine: „Coroana Prusiei”, „Sfântul Alexandru” (Bulgaria), „Crucea de Război” (Franța) și „Sfântul Stanislas” (Rusia).

Radu Vlădescu

Radu Vlădescu, medic veterinar și biochimist, cadru didactic universitar, academician (26 aprilie 1886, Sibiciu de Sus – februarie 1964, București). După studii primare în satul natal, pe cele secundare le urmează la Buzău (absolvent 1904). După liceu urmează Școala Superioară de Medicină Veterinară la București, iar în anul al II‑lea se angajează la Institutul Medico‑Militar. În anul al V‑lea se înscrie și la Facultatea de Științe de pe lângă Universitatea București.

După absolvire funcționează ca preparator la catedra de chimie a școlii. Își ia doctoratul în 1911 cu teza Cercetări relative la mecanismul serului anticar‑bonos. Pleacă apoi la Paris, unde va studia biochimia cu profesorul G. Bertrand, fiind declarat, la terminarea studiilor, doctor în Științe Chimice al Universității din Sorbona (1921, cu teza Cercetări asupra prezenței și rolului zincului la animale). Revenit în țară, este numit conferențiar la Facultatea de Științe, profesor la Facultatea de Medicină și apoi profesor titular de chimie biologică la Facultatea de Medicină Veterinară din București (1 aprilie 1922). De numele său se leagă organizarea primului laborator de chimie biologică din România și studii de pionierat în biochimie.

Și‑a continuat specializarea la Institutul Pasteur în perioada 1938–1941. În anul 1941 a fost mobilizat cu gradul de maior.

Este autor al peste 150 de lucrări științifice publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate; din 1955 a devenit membru al Academiei Române. A fost membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și al Academiei de Medicină Veterinară a Franței. După anul 1945 statul român i‑a respins solicitările de a participa la congresele internaționale unde era invitat; de asemenea i‑au fost respinse repetate solicitări de a merge în Franța, unde îi rămăsese familia, pe care nu a mai putut să o aducă. Conform dorinței sale, a fost înmormântat în satul natal.

Ca reparație târzie, din anul 2000, prin Ordinul 4565 din 19 septembrie al Ministerului Educației, obținut în urma demersurilor făcute de cadrele didactice, liceul din Pătârlagele îi poartă numele. La ceremonie au participat fiica sa, Maria‑Pia Viscoti, din Elveția, și fiul, Gabriel Vlădescu, din Franța.

Velimir-Vladimir Maximilian (Macsimilian)

Velimir‑Vladimir Maximilian, actor, una din gloriile scenei românești (18 august 1882, Buzău — 18 august 1959, București). A urmat școala primară nr. 2 (azi Școala Gimnazială nr. 1 „Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu”) și cinci clase la Liceul „Alexandru Hasdeu”, fiind unul dintre cei care urmăreau cu interes spectacolele trupelor care poposeau la Buzău, la Teatrul „Moldavia”.

Remarcat la 11 ani pentru vocea sa deosebită, a făcut parte din corul Seminarului Teologic „Chesarie Episcopul”, condus de compozitorul Nicolae Severeanu. La îndemnul lui Basil Iorgulescu și cu sprijinul lui Ion Luca Caragiale, se înscrie la 11 septembrie 1900 la Conservatorul din București, secția de artă dramatică și muzică.

În 1901–1902, student fiind, a fost interpret vocal în trupa condusă de George Ștefănescu și a jucat în spectacolele prezentate la grădina de vară din Cișmigiu, la Buturugă, ca bas comic în trupa Societății Lirice Române; din 1903 a fost tot bas comic în cadrul Companiei de operetă conduse de C. Grigoriu. Toamna se angajează la Teatrul Național.

Primul său mare succes a fost în opera Fetița dulce; adevăratul debut însă are loc la 13 februarie 1905, cu rolul Lăcustă Vodă din Sânziana și Pepelea. În 1906, împreună cu Grigoriu, Ciucurete și Carussy, formează faimoasa „Societate de Operetă”, în care rămâne până în 1923, devenindu-i director în 1913.

A efectuat numeroase turnee, interpretând în premieră roluri în opere și operete românești — în total peste 200 de reprezentații, dintre care multe în primă audiție în țară. Revine în teatrele bucureștene în perioada 1924–1948, jucând pe scene conduse de Maria Filotti, Tony Bulandra și la Teatrul Municipal, interpretând roluri de neuitat, între care Topaze și Marius din piesele lui Marcel Pagnol — fiind considerat unul dintre cei mai buni interpreți mondiali ai acestor roluri.

În 1930 este sărbătorit pentru 30 de ani de teatru, primind cupe și distincții. A susținut turnee în Austria, Germania, Franța, Anglia și alte țări. A scris și publicat eseuri și evocări (de ex. Teatru, actori, public, 1925; Evocări, 1952).

A fost distins cu titlul de „Artist al poporului” în 1954. Velimir‑Vladimir Maximilian rămâne prin calitățile sale de umor, discreție și măsură un actor care a dat viață unor tipuri remarcabile ale teatrului românesc, în special ale lui Ion Luca Caragiale. Buzoienii îi cinstesc memoria prin atribuirea numelui sălii de spectacole a Casei de Cultură a Sindicatelor, renovată și redată circuitului cultural în noiembrie 2018.

Gabriel Cocora

Gabriel Cocora (1 martie 1917 - 8 decembrie 1992), preot, istoriograf, istoric literar, publicist (Gavril Fulgeriş), originar din Gura Teghii, fiul lui Pascu şi al Elisabetei, s-a născut în satul Gohor‑Tecuci, unde familia s‑a refugiat din cauza războiului. Urmează şcoala primară la Gura Teghii, Seminarul Teologic la Buzău (absolvent 1938) şi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1942).

După absolvire este diacon şi funcţionar la Arhiepiscopia Bucureştilor (1942–1943), preot la Poiana Cristii‑Vrancea, Episcopia Buzăului, şi apoi, până la pensionare, la Biserica „Sfinţii Îngeri”.

A fost consilier economic (1947–1948) şi vicar administrativ la Episcopia Buzăului (1968–1975), bibliotecar şi muzeograf (în 1965 organizează colecţia muzeală a Episcopiei). A fost membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice, al Societăţii de Ştiinţe Istorice, al Societăţii de Bibliofilie, al Societăţii Prietenii Muzeului Bălcescu şi al altor instituţii de prestigiu. A fost secretar de redacţie la revista şcolară „Stropi de lumină” (1935) şi redactor la „Îngerul” (1947). A prezentat numeroase comunicări ştiinţifice la diverse manifestări.

A colaborat la publicaţii precum „Satul”, „Buciumul Ortodox”, „Tomis”, „Calea Mântuirii”, „Îngerul”, „Biserica Ortodoxă Română”, „Glasul Bisericii”, „Mitropolia Olteniei”, „Calendarul Credinţei” (Detroit, Statele Unite ale Americii), „Almanahul parohiei române” din Viena ş.a. A participat la cel de‑al XV‑lea Congres Internaţional de Istorie (Bucureşti, 10–17 august 1980).

Este autor a peste 150 de studii şi articole pe teme de istorie locală. În 1977 a tipărit volumul Tipar şi cărturari, urmat de Peneluri şi condeie (1978), Pentru libertate şi unitate: studii, articole şi documente de istorie buzoiană (1983) şi monografia comunei natale La poalele Penteleului — Gura Teghii (1979).

Este autor al mai multor lucrări privind istoricul Episcopiei Buzăului şi rolul acesteia în viaţa spirituală a judeţului şi a ţării. Postum, în anul 2006, i‑a fost publicat volumul Dionisie Romano, episcopul Buzăului.

Ca recunoaştere a meritelor sale, în 1997 biblioteca din comuna Gura Teghii i‑a primit numele, iar în prezent i s‑a atribuit şi librăriei ortodoxe de la etajul I al clopotniţei din vecinătatea Catedralei Arhiepiscopale numele preotului Gabriel Cocora.

Dan Puric

Dan Puric, actor, este fiul medicilor Ioan și Lorica‑Victoria Puric, care lucrau la Spitalul din Nehoiu. S‑a născut la 12 februarie 1959, în Buzău. După absolvirea cursurilor primare, a urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, iar în anul 1985 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București.

A fost actor la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani (1985–1988), apoi la Teatrul Național din București. A jucat în numeroase piese, atât la teatrul unde era angajat, cât și la Teatrul „Constantin I. Nottara”. Din stagiunea 1998–1999 semnează scenariul și regia pieselor Toujours l'amour, Vis, Made in Romania, Costume, Hic sunt leones, Cei 150, Don Quijote, Suflet românesc, Înșir'te mărgărite.

În stagiunea 1999–2000 a făcut parte din distribuția piesei O scrisoare pierdută; a mai montat și interpretat Doi gemeni venețieni de Carlo Goldoni. A interpretat numeroase roluri, printre care Arlechino în Jocul dragostei și al întâmplării de Marivaux (2001), Revirovul în piesa cu același nume de Nikolai V. Gogol (2002) și Rică Venturiano din O noapte furtunoasă (2002). În 2003 a creat spectacolul Vis — one man show; în 2005 a jucat în Don Quijote după Cervantes; în 2006 a interpretat Zmeul în Înșir'te mărgărite de Victor Eftimiu.

Spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de instituții precum BBC Belfast, 3Sat, RTL; a jucat în film pentru televiziunea din Lausanne (Elveția). A făcut turnee în peste 40 de țări, între care Bulgaria (Sofia, Festivalul de Teatru Balcanic pentru Tineret), Statele Unite ale Americii, Canada, China (Beijing, Qingdao), Franța (Marsilia, Nisa, Paris), Polonia (Varșovia), Spania (Madrid, El Escorial, Alcalá de Henares), Coreea de Sud (Seul), Germania (Menden, Berlin), Marea Britanie (Londra), Belgia (Bruxelles) ș.a.

Ca publicist, a tipărit volume precum Cine suntem (2008), Omul frumos (2009), Fii demn (2011), Suflet românesc (2013), Dulci. Jurnalul unui cântec scris de un Puric Dan (2015) și Să fii român (2017).

A fost recompensat cu numeroase premii, ordine și medalii: Artist International Program – Chicago (1996); Premiul Secției Române a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru; distincții naționale și internaționale pentru activitatea cultural‑artistică (printre altele, distincții și premii UNESCO, UNITER și ale unor fundații de profil). A primit, de asemenea, premii și titluri privind promovarea teatrului românesc în străinătate și pentru realizări scenice și cinematografice. Din 21 octombrie 2019 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

George Banu

George Banu, critic de teatru (22 iunie 1943, Buzău – 21 ianuarie 2023, Paris). A absolvit, la Buzău, cursurile primare și gimnaziale la Liceul „B. P. Hasdeu”, apoi Școala Normală (Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret”) și Facultatea de Teatrologie–Filmologie din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București.

A fost critic de teatru și film la revistele Contemporanul, Teatrul, România literară și responsabil (împreună cu Mihaela Tonitza) de antologia de texte Arta teatrului (1974). Între anii 1981–1988 a fost redactor‑șef al revistei Arta teatrului, editată de Teatrul Național/Actes Sud.

În anul 2006 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și Premiul de Onoare al AICT – Secția Română în cadrul Galei UNITER, iar în 2012 a primit Premiul Special al Festivalului Shakespeare.

A obținut titluri academice importante: doctor în Estetică al Universității din București (1973), doctor în Studii Teatrale la Universitatea Sorbona (1977) și doctor de stat în Estetică (1987 — cel mai înalt titlu universitar din Franța). A predat la Sorbona‑Paris, la Institutul de Studii Teatrale și la Universitatea Catolică Louvain‑la‑Neuve (Belgia). A fost director artistic al Academiei Experimentale de Teatru.

Este președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (din 1994, trei mandate; în prezent președinte de onoare) și a fost de trei ori laureat pentru cea mai bună carte de teatru din Franța. A fost redactor‑șef al colecției de cărți de teatru „Timpul teatralului”. Din martie 2013 este membru de onoare al Academiei Române. Între 1991–2000 a fost director al Academiei Experimentale de Teatru și membru UNITER.

Este autor și coordonator al multor lucrări de specialitate și volume, între care: Brook, seria Les Voies de la création théâtrale (1985); Opera, teatrul, o memorie imaginară (1989); Charles Garnier – Teatrul (1989); Antoine Vitez – Teatrul de idei (1990); Tadeusz Kantor, artistul la sfârșitul secolului (1990); Ryszard Cieślak, actorul‑emblemă al anilor ’60 (1991); De la vorbă la cântec (1995); Klaus Michael Grüber (cu Mark Blezinger, 1995); Luc Bondy – Sărbătoarea clipei (Dialoguri cu Georges Banu, 1996; versiune germană: Salzburg, Prezdenz Verlag).

Ca autor de filme de televiziune, a realizat pentru Televiziunea Română serialul Memoria teatrului (12 episoade, 2000) și pentru Televiziunea Franceză producții precum Cehov, martor anonim; Shakespeare, regi în furtună. În 2014 a primit Marele Premiu al Academiei Franceze pentru promovarea culturii franceze în lume.

Este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Sorina Popescu

Sorina Popescu, fizician, s-a născut la 23 septembrie 1967, în Buzău. A urmat cursurile primare și gimnaziale la Școala generală nr. 15 din oraș (1974–1982), apoi a absolvit Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” (1982–1986), secția matematică‑fizică.

Este licențiată a Facultății de Fizică a Universității București și are master la Joint Institute for Nuclear Research din Dubna, Rusia. Este doctor în Fizică, Magna cum Laude, al Universității București (2000), cu teza Neconservarea parității în ciocnirile hadron‑hadron, sub îndrumarea profesorilor Marius Petrașcu și Ovidiu Dumitrescu (Universitatea din București) și James Vary (Departamentul de Fizică al Iowa State University, S.U.A.).

Din anul 2018 deține un Master in Business Administration (M.B.A.) la Universitatea Webster din Geneva, Elveția, cu teza Blockchain. Impactul asupra piețelor financiare mondiale și evoluția monedei cryptocurrency.

Între 1991 și 2001 a fost cercetător asociat la Kirchhoff Institut für Physik (K.I.P.), Universitatea Heidelberg (Germania); a colaborat cu experimente Alice (CERN) și cu Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (I.F.I.N.‑H.H.), București. Din 2001 lucrează la CERN, Geneva (Elveția), fiind membru al echipei de control pentru detectorul ALICE, responsabilă de dezvoltarea de software pentru control și achiziție de date pentru detector.

Este reprezentant CERN pentru cooperarea cu sectoarele industriale și companii europene și americane renumite (Schneider, Iseg – Germania; C.A.E.N. – Italia; National Instruments – SUA). Din 2007 a fost membru al echipei centrale în experimentul Compact Muon Solenoid (CMS), coordonator pentru sub‑detectorul Forward Hadron și pentru achiziția de date la viteze de 200–300 GB/s.

Este coautoare a lucrării „A New Boson with a Mass of 125 GeV Observed with the CMS Experiment at the Large Hadron Collider”, articol pentru care profesorii Higgs și Englert au primit Premiul Nobel. Timp de două luni, din ianuarie 2019, a fost profesor de matematică și fizică la American University of Kabul (Afganistan), în misiune umanitară.

Pentru activitatea sa a fost recompensată cu: Premiul pentru cea mai bună propunere de proiect „Ion Source”, acordat de C.E.R.N. Accelerator School (CAS), Seres‑Slovacia; „Visiting Scientist” — premiu acordat de Institutul pentru Teoria Nucleară, Seattle (S.U.A.); Diploma de Excelență în Cercetare acordată de Ministerul Cercetării din România; Premiul pentru Excelență Academică (PACE) acordat de Iowa State University (S.U.A.).

Din 21 octombrie 2019 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Carmen Orban

Carmen Orban, medic, Director General al Grupului Monza‑MedicHub, fost manager al Institutului Clinic Fundeni, fiica medicului buzoian Panait Șerbănoiu, s‑a născut la 22 noiembrie 1968, în București. A urmat școala primară și gimnaziul la Buzău, ulterior Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din aceeași localitate, pe care l‑a absolvit în anul 1987.

Urmează Facultatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj‑Napoca și își obține licența în anul 1995. Din 1996 și până în anul 2001 este medic rezident în Anestezie și Terapie Intensivă la Spitalul Universitar de Urgență București. Din anul 2004 este medic primar ATI la Spitalul Clinic de Urgență — Chirurgie Plastică, Reparație și Arsuri din București; între 2007–2009 a coordonat Compartimentul ATI, iar din 2009 și până în martie 2011 a fost managerul acestui spital. A obținut mai multe atestate de management al serviciilor de sănătate și management spitalicesc (1998–2014).

În anul 2014 a obținut titlul de Doctor în Științe Medicale la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, cu teza de doctorat Antibioterapia adecvată la pacienții arși cu diferite forme de sepsis. În același an este doctorandă în domeniul Management, Științe Economice, la Universitatea „Valahia” din Târgoviște.

Este membru în patru comitete științifice naționale (2011–2014) și organizatoră a patru manifestări științifice naționale (2011–2014).

Pentru rezultatele obținute a primit mai multe diplome și premii de excelență (2010–2015), între care: Medalia aniversară „Rezervistul Militar” (2011); Diploma de Onoare cu titlul onorific „Omul Zilei” pentru contribuția personală la realizarea națională a Proiectului Biografic Contemporan — Dicționarul personalităților din România (2011); Emblema de Onoare a Forțelor Navale (2010) etc.

Este coautoare a 7 studii și a unor capitole de specialitate (2013–2014), autoare a 11 lucrări publicate în reviste ISI (2012–2014) și a unor publicații BDI; este prezentă cu lucrări la congrese naționale și internaționale de specialitate.

Din 23 noiembrie 2018 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Bogdan-Călin Enescu

Bogdan‑Călin Enescu, matematician, profesor la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, s‑a născut la 24 septembrie 1960, în Bacău. După mutarea părinților în Buzău, a urmat cursurile Școlii nr. 1, apoi Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” (1975–1979).

În timpul studiilor liceale a participat la olimpiade internaționale de matematică, obținând două medalii de bronz și una de aur: Belgrad (1977) — bronz; București (1978) — aur; Londra (1979) — bronz.

A absolvit Facultatea de Matematică a Universității din București în anul 1985 și s‑a întors ca profesor la liceul unde fusese elev. Este printre puținii profesori care, după ce au fost olimpici internaționali, au pregătit elevi care au obținut medalii la olimpiade internaționale.

Din 1989 participă la pregătirea lotului național de matematică pentru Olimpiada Internațională de Matematică și a fost chemat inclusiv de echipa Statelor Unite ale Americii să‑i pregătească pe elevii din lotul național.

A coordonat echipa României (în calitate de Deputy Leader) la Olimpiadele Internaționale de Matematică din 1995 (Toronto), 1999 (București), 2001 (Washington), 2002 (Glasgow), 2004 (Atena), 2005 (Mérida, Mexic) și 2014 (Cape Town). A condus echipa României (în calitate de Leader) la Balcaniadele de Matematică din 2009 (Kragujevac, Serbia) și 2010 (Chișinău).

A susținut prelegeri pentru lotul american la Olimpiada Internațională de Matematică în anii 1999, 2001, 2002; elevii din Statele Unite au desemnat cursul său din 2001 drept cel mai bun la pregătire. În ultimii ani a susținut cursuri de pregătire pentru echipele Ungariei, Republicii Moldova și Pakistanului și a predat la cursuri de vară organizate de universități precum Berkeley sau Cornell. A fost invitat la Institute for Advanced Study (Princeton) și conferențiar la numeroase universități din Europa. La Buzău conduce Centrul de pregătire pentru performanță.

A publicat numeroase articole despre stagii de rezolvare a problemelor și cărți de popularizare privind subiectele de olimpiadă, în România și în străinătate. Activitatea sa didactică a fost răsplătită cu distincții, inclusiv cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler (anul 2000). Este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Nicolae Istudor

Nicolae Istudor, profesor universitar, rectorul Academiei de Studii Economice București, s‑a născut la 24 martie 1968 în satul Grăjdana, comuna Tisău. A urmat școala generală în comuna natală, apoi Liceul economic și de drept administrativ din Buzău, pe care l‑a absolvit în 1988.

A urmat Facultatea de Economie și Gestiunea Producției Agricole și Alimentare din cadrul A.S.E. București (1988–1993), pe care a absolvit‑o ca șef de promoție. Din anul 2000 este doctor în Economie. În ceea ce privește activitatea didactică, a parcurs toate etapele universitare, ajungând profesor în anul 2007.

Pe lângă funcțiile didactice, a fost: secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (2004–2005), unde a înființat Departamentul de Dezvoltare Rurală și a coordonat Programul SAPARD; din anul 2001 până în 2004 a fost director general în Ministerul Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale; responsabil al Departamentului de Dezvoltare Rurală și Politici Agricole din MADR. Din anul 2015 este vicepreședinte al Consiliului Național pentru Finanțarea Învățământului Superior; tot atunci a devenit membru al Consiliului Național al Cercetării Științifice. A deținut funcții de conducere în CNATDCU, fiind președinte al Comisiei de Științe Economice și Administrarea Afacerilor și președinte al Comitetului Director al Asociației Facultăților Economice din România. În anul 2013 a devenit vicepreședinte al Asociației Facultăților Economice din România. De numele său se leagă înființarea filialei Academiei de Studii Economice București la Buzău.

Activitatea de cercetare ocupă un loc important în preocupările profesorului Istudor. De aceea, a participat la 31 de proiecte, dintre care 3 internaționale și 25 naționale. Este autor a 11 cărți de specialitate. A publicat numeroase articole în reviste de specialitate din țară și străinătate, participând la conferințe naționale și internaționale.

Din anul 2010 este membru în Comitetul Editorial Internațional al revistei Journal of Agricultural Sciences din Belgrad; din anul 2012 este în Comitetul Editorial Internațional al revistei Economics of Agriculture din Belgrad; este prezent în comitete editoriale internaționale și colaborează cu reviste științifice precum Theoretical and Applied Economics, editată de Academia de Studii Economice București.

A fost distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, precum și cu numeroase diplome și distincții de excelență, acordate de instituții și organizații naționale și internaționale. A primit diplome de recunoaștere a contribuției la dezvoltarea Institutului de Economie Agrară din Belgrad (2009) și alte distincții; a fost declarat Profesorul anului 2009 de către Asociația Facultăților de Economie din România (2010).

Este Doctor Honoris Causa al unor instituții universitare (inclusiv Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați). Din 21 octombrie 2019 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Nicolae Daniel Jinga

Nicolae Daniel Jinga, director artistic şi maestru de cor al Operei Naţionale Bucureşti, dirijor principal al Orchestrei Simfonice „Muntenia” din Târgovişte, s‑a născut în ziua de 11 ianuarie 1978, în Buzău. A început studiul viorii la Şcoala Populară de Artă din Buzău. A urmat clasele primare la Şcoala Generală nr. 16 din Buzău, iar din clasa a cincea s‑a transferat la Şcoala de Muzică. Atras de muzica vocală, după absolvirea celor 8 clase, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Buzău, dar în anul al V‑lea se va transfera în Capitală, în anul 1997 devenind absolvent. După Seminar a fost admis la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, Facultatea Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie Muzicală, licenţiat în anul 2003.

În perioada 2003 - 2004 a urmat cursurile de masterat: Master Stilistică dirijorală - Dirijat cor ac academic; Masterclass internaţional de dirijat operă; Masterclass de dirijat coral şi stilistica dirijorală (Universitatea din Wisconsin, S.U.A.). Din anul 2012 este Doctor în Muzică.

În anul 2003 este numit dirijor secund al Corului Naţional de Cameră „Madrigal”, astfel legitimându‑i‑se calitatea dirijorale, dar în scurt timp a părăsit „Madrigalul” şi a înfiinţat Corul de Cameră „Accoustic”, împreună cu colegi din generaţia sa.

În anul 2009 a debutat la pupitrul Orchestrei Simfonice Bucureşti şi a continuat să colaboreze, ca dirijor, cu multe orchestre din Bucureşti, debutând şi la pupitrul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”.

Activitatea i‑a fost recunoscută şi răsplătită cu numeroase premii şi diplome, precum: Premiul pentru cel mai bun dirijor la Festivalul Coral „Argos Orestiko”, Grecia; Medalie de aur la Competiţia Corală Internaţională de Muzică Sacră, ediţia a XVI‑a, Grecia; Premiul Festivalului de Muzică Contemporană „Culturescapes”, Basel, Elveţia.

Din 23 noiembrie 2020 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.

În 2021 a devenit director - manager general interimar al Operei Naţionale din Bucureşti, funcţie confirmată definitiv prin câştigarea concursului pentru acest post în luna iulie 2022.

Călin-Petru Tătaru

Călin‑Petru Tătaru este profesor universitar, medic primar oftalmolog, doctor în Ştiinţe medicale.
S‑a născut la 29 martie 1959 în municipiul Buzău. După absolvirea gimnaziului la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, unde a studiat vioara, a urmat Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, fiind pasionat de fizică şi biologie.

Devine student al Facultăţii de Medicină Generală „Carol Davila” din Bucureşti între 1979 - 1985, ajungând, după terminarea stagiaturii, medic de medicină generală în cadrul Dispensarului Niscov, satul Căneşti. În urma examenului naţional de secundariat susţinut în 1990, devine medic secundar oftalmolog, apoi asistent universitar la U.M.F. „Carol Davila” şi în 1998 medic primar oftalmolog la Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti.

Domeniul chirurgiei oftalmologice a reprezentat principala activitate medicală, domeniu în care deţine două brevete de invenţie, alături de numeroase tehnici operatorii inovatoare. În anul 2001 devine doctor în Ştiinţe medicale şi din 2017 profesor universitar abilit at disciplina Oftalmologie la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Carol Davila” din Bucureşti şi la Şcoala Doctorală din U.M.F. „Carol Davila”. Îndelungata carieră didactică practică şi profesionalismul a contribuit la formarea a numeroşi şi valoroşi medici, nu doar oftalmologi.

A fost în permanenţă interesat de perfecţionarea profesională şi academică, urmând numeroase cursuri de pregătire atât în ţară, cât şi în Franţa, Germania, Grecia, Italia, Olanda şi Ungaria. Este autor a numeroase articole de specialitate publicate în reviste naţionale şi internaţionale de prestigiu, precum şi autor şi coautor al unor tratate de oftalmologie.

Din anul 2012 este vicepreşedinte al Societăţii Române de Oftalmologie, iar din anul 2013 este preşedinte al Societăţii de Cataractă şi Chirurgie Refractivă din România, calitate în care a organizat numeroase congrese naţionale cu participare internaţională. Face parte din colectivele editoriale ale unor reviste medicale şi este membru în mai multe asociaţii profesionale naţionale şi internaţionale (Academia Americană de Oftalmologie, membru în Consiliul de Conducere al Societăţii Europene de Oftalmologie).

Din anul 2000 colaborează ca organizator şi chirurg cu Clinica „Optimed” din Buzău, iar din 2002 director şi fondator al Clinicii Oftalmologice „Alcor” din Bucureşti.

Din ziua de 23 noiembrie 2018 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.

Episcopul Chesarie

Episcopul Chesarie (Constantin Căpătăna, 1783, Bucureşti - 30 noiembrie 1846, Buzău). După o scurtă ucenicie la Argeş, sub îndrumarea episcopului Iosif, studiază la şcoala de pe lângă Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti. A fost cântăreţ, arhidiacon şi iconom la Mânăstirea Antim (1820) şi la Mitropolie (1823).

La 5 aprilie 1825 este numit episcop la Buzău, unde înfiinţează Şcoala de zugravi de subţire (1831, sub conducerea lui Nicolae Teodorescu), Şcoala de sculptură şi muzică, reorganizând totodată şi Şcoala de gramatici. În 1834, cu litere şi teascouri noi aduse de la Viena, repune în funcţiune tipografia, unde se vor tipări 60 de cărţi de cult, laice, didactice, filozofice şi beletristice, destinate lecturii, în ideea culturizării poporului şi redesteptării sale naţionale.

Reînfiinţează şcoala românească, prima şcoală în limba română la Buzău, în funcţiune din 18 aprilie 1832, pentru care s-a străduit să găsească un local potrivit, iar ca învăţător l-a adus de la Bucureşti pe Dionisie Romano, viitorul episcop de Buzău. A înfiinţat Seminarul Teologic (1836) care-i va purta numele, întâia şcoală secundară la Buzău.

A redeschis Spitalul „Gârlaşi”, al cărui erar, iar cu ajutorul arhitectului austriac Schlatter a renovat Catedrala (1834), a zidit paraclisul (1841) şi un nou palat domnesc (1844), casele arhiereşti (1848), chilii etc. După cutremurul din 14 ianuarie 1838 a rezidit şi bisericile de la Ciolanu, Răteşti, Vintilă Vodă şi Suzana, ca şi schiturile Sfântul Gheorghe, Pârscov, Cozieni, Cislău, metezul „Sfântul Dumitru” de la Bucureşti, bisericile din Săeni, Găvăneşti şi altele.

Înflăcărat patriot, Episcopul Chesarie a iniţiat o multitudine de proiecte ce vizau înnoiri în biserică şi cultură, îndrumând apariţia la Buzău (1839-1840) a primei gazete religioase din ţară, „Vestitorul bisericesc”, cu subtitul gazeta religioasă şi morală.

Cristea N. Chiru

Cristea N. Chiru, doctor inginer horticultor, apreciat cercetător și renumit ameliorator în domeniul legumelor (6 octombrie 1926 comuna Maia, Ilfov - 26 mai 2008, Brașov). După terminarea şcolii primare şi gimnaziale în comuna natală şi la Fierbinţi‑Târg, a urmat cursurile liceale la Ploieşti, la Colegiul „Petru şi Pavel” şi la Bucureşti, la Liceul „Mihai I”. Studiile universitare le‑a absolvit la Facultatea de Horticultură din Bucureşti, în 1952.

În anul 1977 a obţinut titlul de doctor în Horticultură, cu tema „Contribuţii la ameliorarea soiurilor de tomate pentru pastă şi suc”.

A lucrat la Ceptura - Prahova şi la Măgurele - Braşov, iar din 1958 a fost angajat la Staţiunea de Cercetări Legumicole (S.C.L.) Buzău, stabilindu‑se cu familia la Râmnicu Sărat.

Începând cu luna aprilie a anului 1958 şi până în anul 1983 a desfăşurat o prodigioasă activitate de creare de soiuri de ceapă şi tomate la S.C.L. Buzău, care s‑a materializat cu brevetarea unor soiuri dintre care amintim soiurile de ceapă: Aurie de Buzău (1971) şi Diamant (1977), precum şi soiurile de tomate: Buzău 1600 (1977), Buzău 22 (1982), Buzău 47 (1982) şi Diana (1986). Aceste creaţii de ameliorare au fost testate de Dr. Cristea Chiru pe suprafeţe însămânţate la Brăila şi Gherăseni - Buzău, cu scopul mărturisit de a demonstra superioritatea lor în competiţie cu soiurile româneşti şi străine raionate la vremea respectivă.

A efectuat stagii de perfecţionare în Bulgaria, la Institutul Maritza din Plovdiv, în Polonia, la Institutul de la Skierniewice şi în Ungaria, la Staţiunea Experimentală de la Debretin.

A fost un participant activ la sesiunile de comunicări ştiinţifice, a publicat peste 30 de articole şi materiale în revistele de specialitate şi a participat, în calitate de lector, la multe instruiri ale cultivatorilor de legume în judeţ şi în ţară.

În anul 1966 a primit, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 739, Medalia „Meritul Ştiinţific”.

Din 23 noiembrie 2020 este Cetăţean de onoare post‑mortem al Municipiului Buzău.

Cornel Penu

Cornel Penu, maestru emerit al sportului, este considerat cel mai mare portar de handbal al tuturor timpurilor. S‑a născut la 16 iunie 1946 la Galați, dar copilăria și adolescența și le‑a petrecut la Buzău. A urmat cursurile Școlii Generale nr. 8, Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, apoi Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini din Galați (1963-1968).

În clasa a cincea a fost descoperit de către profesorul de educație fizică, fiind cooptat în echipa de handbal a școlii, câștigătoare a locului I pe țară la campionatul școlar din 1962. A fost și component al echipei Clubului Sportiv Școlar Buzău. La Galați a fost component al echipei de handbal a facultății.

A fost selecționat în echipa de tineret a României, campioană mondială de tineret în 1967 în Olanda, în același an a luat medalia de bronz la Vesterås – Suedia; apoi activează la „Dinamo”, unde cunoaște consacrarea deplină sub îndrumarea marelui antrenor buzoian Oprea Vlase. În 1965 a câștigat Trofeul „Carpați”; în 1969 a fost campion mondial universitar, în 1970 campion mondial la Paris și în 1974 la Berlin, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la München (1972) și cu argint la cele de la Montreal (1976). A mai participat la Campionatul Mondial de la Copenhaga (1978) și la a X‑a ediție a Campionatului Mondial din Republica Federală Germania (1982).

Campion național, a fost selecționat de peste 200 de ori în echipa României și de 3 ori în echipa lumii, iar pentru palmaresul sportiv a fost decorat de două ori cu „Ordinul Muncii” clasa I și Ordinul „Meritul Sportiv”, clasele a II‑a și a III‑a.

Și‑a încheiat cariera la 18 decembrie 1980, devenind antrenor la echipa națională, la „Dinamo” București, „Hidrotehnica” Constanța și Asociația Sportivă „Armata” Buzău. Din 1993, a activat în Maroc, unde a antrenat o echipă de club, apoi naționala, pe care a calificat‑o la Campionatul Mondial din 1997.

Locuiește în Franța, unde este antrenor al Centrului de pregătire din Sedan.

În anul 2000 a primit Medalia Națională „Serviciul Credincios” clasa I, iar din anul 2011, este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Dan Dumitru

Dumitru Dan (14 iulie 1890 Buhuşi - 4 decembrie 1978 Buzău), profesor de geografie, primul globe‑trotter român. A urmat cursurile şcolare în oraşul natal, liceul la Brăila şi Facultatea de Geografie la Paris (1907‑1910). A fost profesor de geografie la licee din Brăila şi Buzău.

În perioada 1910‑1916, 1923, împreună cu alţi trei studenţi români aflaţi la studii la Paris, a luat parte la concursul organizat de Touring Club de France, fiind singurul din cei 250 de concurenţi care a finalizat ocolul lumii pe jos (conform regulamentului), primul globe‑trotter român, care a parcurs 100.000 de km de‑a lungul şi de‑a latul pământului, ispravă pentru care a primit titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi a fost înscris în Guinness Book of World Records în 1985.

A străbătut 5 continente, 74 de ţări, peste 1500 oraşe, pe parcursul a 2200 de zile, folosind 497 perechi de opinci şi 28 costume naţionale. În anii 1923, 1927 şi 1930, a călătorit în Italia şi Elveţia.

Cu sănătatea afectată de călătorie, Dumitru Dan a fost respins la vizita medicală pentru mobilizarea în armată, el înrolându‑se ulterior în război, ca voluntar în Regimentul 8 Infanterie Buzău. Pentru serviciile aduse a primit „Crucea Comemorativă a Războiului 1916‑1918”.

După primirea premiului în 1923, în capitala Franţei, revenit în ţară, de‑acum profesor de geografie, Dumitru Dan a devenit un neobosit conferenţiar, obţinând şi în acest domeniu un record: prezenţa de peste 2.000 de ori în mijlocul ascultătorilor din diferite localităţi rurale sau urbane ale României, unde a vorbit despre „excursia” sa şi a prietenilor săi, grupurilor de elevi, militari etc.

Este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Buzău, unde i s‑a ridicat un frumos monument, iar povestea sa este amintită pe scurt pe un panou care străjuieşte Calea Eroilor.

A fost declarat Cetăţean de onoare post‑mortem al Municipiului Buzău.

Doamna Neaga

Doamna Neaga, Doamnă a Țării Românești (1566? - 1623), vestită, evlavioasă și nefericita soție a lui Mihnea II Voievod (Turcitul), cu care se căsătorise în 1582, a fost unul dintre cei cinci copii ai clucerului Vlaicu Tătăranu, care avea moșii pe teritoriul actualului județ Buzău, la Cislău, Rușavățu sau Tisău.

După prima domnie a soțului său (1577 – 1583), l-a însoțit în exil la Rhodos, apoi la Tripoli. Va reveni în țară odată cu obținerea celei de-a doua domnii a Țării Românești de către soțul său (1585 – 1591), dar după convertirea acestuia la islamism în 1591, Doamna Neaga se desparte de el și se retrage definitiv în părțile Cislăului, la moșiile din zona Buzăului.

Pentru a stabili cu exactitate rolul și locul acesteia în istoria Țării Românești și a meleagurilor buzoiene, avem izvoare scrise care vorbesc despre viața foarte bogatei și darnicei doamne, dar și numeroase legende născute în jurul acesteia. Astfel, un document din 4 mai 1589 se referă la moșia de la Aninoasa a Doamnei Neaga, moștenire de la moși strămoși, pe care se afla o biserică de lemn reparată de aceasta.

La 12 septembrie 1614, lasă prin testament întreaga sa avere Mănăstirii Aninoasa pe care o zidise din temelie. Între ctitoriile familiei Doamnei Neaga se numără și Mănăstirea Runcu, cu hramul „Nașterea Sfântului Ioan”, întemeiată de Vlaicu Clucer sau de către înaintașii săi, amintită pentru prima dată într-o dată din 27 mai 1586. În altă dată din 12 septembrie 1614 a Doamnei Neaga, se amintește de o mănăstire a călugărilor, mănăstire care probabil a dispărut odată cu familia ctitorilor.

Prin tradiție i se atribuie și: întemeierea Bisericii „Sfinții Îngeri” din Buzău și a Mănăstirii Ciolanu; Cetatea Doamnei Neaga, Palatul Cheea, Palatul și biserica de la Cucuiața, satul Grăjdana; Puțul, Biserica și Poiana Doamnei Neaga din Lapoș, Drumul Doamnei Neaga de la schitul Cârnu până la Pănătău; alt Drum al Doamnei Neaga, care începea din malul râului Teleajen, spre Gura Niscov, după care se bifurca, spre Grăjdana și altă cale, prin Mărăcineni, până la Scurtești, drum marcat cu cruci mari din piatră, cioplite pe la 1583 - 1584.

Doamna Neaga rămâne, prin conduita sa, o mare personalitate buzoiană din trecutul țării noastre și o vrednică mărturisitoare a credinței ortodoxe strămoșești.

Petre V. Zangopol

Petre V. Zangopol (Zangopoulos), mare industriaş şi donator generos (1875, Epir, în Turcia la acea vreme - 1951, Buzău).

Şi-a făcut studiile în localitatea natală, iar în anul 1896 a venit în România şi s-a stabilit la Buzău. Până în 1908 a avut o mică firmă ce se ocupa de comerţul cu cereale şi coloniale. A luat apoi în arendă Moara „Garofild” de la marginea oraşului Buzău, spre Bariera Focşani. În 1921 a achiziţionat, lângă Gara Buzău, un teren în suprafaţă de 27.429 mp, la 26 iunie constituind Societatea în nume colectiv „Moara Zangopol”, societate ce-şi propunea să exploateze fabrica de făină, fabrica de paste făinoase şi o distilerie de petrol şi derivate. La 19 mai 1922 a început construcţia clădirilor, moara intrând în funcţiune la 14 octombrie 1923, cu denumirea Moara automată „P. V. Zangopol” – cu maşini şi vâlturi aduse de la Viena (motorul, scos din funcţiune înainte de 1989, a fost preluat la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din Bucureşti).

Lui Petre V. Zangopol i se datorează construcţia clădirii Şcolii nr. 10 din cartierul Mihai Viteazul, ce-i poartă numele. Deoarece de şapte ani şcoala funcţiona într-un spaţiu cu chirie, Petre V. Zangopol a donat, în anul 1935, 200.000 lei, cu condiţia ca şcoala să-i poarte numele, iar Primăria să dea aceeaşi sumă. Primăria a cedat gratuit suprafaţa de 4.701 mp, dar văzând că suma care s-a colectat era prea mică, familia Petre şi Hrisula Zangopol a decis să dea toţi banii necesari construcţiei. Localul a fost inaugurat la 5 octombrie 1935, Consiliul Comunal din 28 iulie 1935 aprobând ca şcoala să poarte numele donatorilor, hotărâre aprobată cu Decretul Regal nr. 522/23 martie 1936.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, moara sa a fost naţionalizată prin decizia 7419/21 august 1948, sub denumirea Moara „11 Iunie”, fiind trecută în subordinea Comcereal, actualmente proprietate a Societăţii „Boromir”.

Carmen Postolache

Carmen Postolache, chimist, profesor universitar, decan al Facultății de Biologie a Universității din București (născută la 16 august 1959, în Lapoș, județul Prahova), este absolventă a Liceului „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău (1978) ca șefă de promoție și a Facultății de Chimie a Universității din București (1983), tot ca șefă de promoție. În 1999 a obținut titlul de doctor în Chimie, specializarea Chimie fizică.

În 1983 a fost repartizată la Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice, unde și-a desfășurat activitatea în cadrul secției Analize fizico-chimice până în anul 1990. Din anul 1991 a început cariera didactică universitară la Facultatea de Biologie de la Universitatea din București. A susținut cursuri de Chimie generală, Chimie fizică și Ecotoxicologie la toate secțiile Facultății de Biologie. Din anul 2012 este decan al facultății și membră a Senatului Universității din București.

Este membră a echipelor de cercetare în peste 20 de proiecte naționale (cinci conduse ca director) și 19 proiecte internaționale, din care responsabilă științific al contribuției României în șase proiecte internaționale finanțate la nivel european. La acestea se adaugă alte trei proiecte cu universități din SUA – Twinning Programs (1994 – Boston University; 1999 și 2002 – California State University, Chico), finanțate de Academia Națională de Științe din S.U.A. A beneficiat de trei burse de specializare TEMPUS – în Belgia, Marea Britanie și Germania.

Activitatea de cercetare științifică s-a finalizat prin publicarea (în colaborare) a unui număr total de peste 120 lucrări științifice, din care 7 cărți / capitole în cărți, 84 articole științifice în reviste cu cotaje ISI, reviste indexate în Baza de Date Internaționale, trei brevete de invenție, 30 rapoarte științifice ale proiectelor internaționale de cercetare.

Este membră în echipe editoriale ale unor reviste și societăți științifice și deține funcția de responsabil al grupului de experți Calitatea apei (Water Quality) și membră a comitetului de organizare a numeroase conferințe naționale și internaționale.

În 2018 i-a fost acordată distincția „Profesorul anului în domeniul Științele Vieții și ale Pământului” de către Senatul Universității din București.

Din 23 noiembrie 2020 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Vasile Toader

Vasile Toader, general – locotenent aviator, s-a născut în orașul Buzău, la 16 noiembrie 1965. A copilărit în satul Zilișteanca, comuna Poșta-Câlnău, unde a absolvit cursurile școlii primare și ulterior pe cele ale școlii gimnaziale.

A urmat apoi cursurile Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din localitatea Breaza/ Prahova și ulterior pe cele ale Școlii Militare de Ofițeri Activi de Aviație „Aurel Vlaicu” de la Boboc/ Buzău, pe care le-a absolvit în anul 1987, cu gradul de locotenent. Din 1987 și până în 1999 și-a desfășurat activitatea la Boboc, cu excepția perioadei 1993-1995, când a urmat cursurile Universității Naționale de Apărare din București.

În anul 1999, a fost promovat la Statul Major al Forțelor Aeriene unde a îndeplinit pe rând mai multe funcții, de la cea de ofițer de stat major cu operațiile aeriene până la cea de șef al operațiilor.

A executat misiuni în afara teritoriului național ca: observator militar al Organizației Națiunilor Unite în Republica Democratică Congo; la Centrul Multinațional de Coordonare a Misiunii pentru Misiunea International Security Assistance Force/ISAF II de la Ankara, Turcia; în cadrul Comandamentului Aliat al Componentei Aeriene de la Izmir, Turcia; precum și la Aeroportul Internațional Kabul din Afganistan, în cadrul misiunii NATO ISAF.

În anul 2015 a fost numit comandant al Centrului Național Militar de Comandă (nucleu). În anul 2016 a fost avansat la gradul de general de flotilă aeriană și ulterior numit în funcția de locțiitor al comandantului Comandamentului Forțelor Întrunite. Din 2017 a fost promovat în funcția de locțiitor pentru operații și instrucție al șefului Statului Major al Apărării, iar în 2018 a primit gradul de general - maior.

Printre distincțiile naționale și internaționale acordate pentru rezultatele obținute de-a lungul carierei se evidențiază Ordinul Național pentru Merit și Medalia NATO pentru Serviciu Merituos, fiind primul ofițer român care a primit, în anul 2005, această înaltă distincție, NATO după aderarea României în Alianță.

În anul 2020 este promovat locțiitor al șefului Statului Major al Apărării, devenind a doua poziție în ierarhia Armatei României, iar la 1 decembrie a fost avansat la gradul de general – locotenent. Din 23 noiembrie 2020 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Grigore Baștan

Promotor al parașutismului militar, Grigore Baștan a fost primul general din această armă în Armata Română (23 ianuarie 1922 Folești, județul Bălți-Basarabia - 8 februarie 1983, București). A fost copil de trupă și a urmat cursuri la Școala de zbor de la Tecuci. După absolvire a fost încadrat ca pilot de vânătoare. Sergent în 1941, de la 10 iunie a fost component al primei companii de parașutiști, fiind brevetat la 1 octombrie și ca parașutist. A participat, cu gradul de adjutant, la luptele din august 1944 pentru apărarea Capitalei.

A fost numit comandantul batalionului de parașutiști de la Tecuci la înființarea acestuia, în 1950, fiind avansat căpitan în 1951.

La Buzău a fost, între anii 1951-1964, comandantul unității militare de parașutiști, iar datorită meritelor sale deosebite a fost avansat până la gradul de general, fiind numit apoi comandantul trupelor de parașutiști din România.

A inventat parașutele BG 3 M și BG 7 M, iar la 20 august 1970 a realizat un record național la saltul cu parașuta - o lansare de la 10000 metri, cu cădere liberă de 7000 metri.

Până în 1983 înregistra 677 salturi, fiind maestru emerit al sportului și președinte al comisiei de specialitate din cadrul Federației Aeronautice Române, timp de 20 de ani.

Generalul Grigore Baștan este autorul unor cărți de specialitate și al primei lucrări din istoriografia română despre istoria parașutismului militar, iar în semn de cinstire, la Buzău:

• i-a fost realizat un bust;
• funcționează o filială a Fundației „General Grigore Baștan”;
• Școala Generală nr. 6, respectiv Centrul de Instruire îi poartă numele (aceasta organizând și un concurs militar – aplicativ memorial);
• în anul 2018 a fost declarat Cetățean de onoare post-mortem al Municipiului Buzău;
• în august 2022, la Editura Alpha MDN a apărut volumul „Centenar general maior Grigore Baștan”, un album omagial editat cu sprijinul Primăriei municipiului Buzău și al Centrului Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” Buzău, avându-i coordonatori pe Valentina Baștan, Dumitru Ion Dincă, Alexandru Petrosanu și Ionel Stănuță.

Lucian Șercăianu

Multiplu campion și căpitanul echipei naționale la cel mai recent Campionat Mondial de Rachetomodelism - Buzău (2021), cu peste 50 de ani de activitate în acest domeniu, Lucian Șerciănu este Antrenor de Modelism categoria Maestru și Antrenor Emerit din anul 2002.

S-a născut la 18 februarie 1960, în Buzău, unde a absolvit Școala Generală nr. 11 și Liceul Industrial Electrotehnic nr. 3, apoi la Iași a urmat Colegiul Universitar de Institutori al Universității „Petre Andrei”, cărora le-a adăugat studii de specialitate sportivă la Școala Națională de Antrenori din București. Are calificarea profesională de Instructor, specialitatea Sport. Din anul 1986 și până în anul 1994 inclusiv a fost campionul României la clasa S7 individual (9 titluri consecutive), în 1998 devenind Maestru Emerit al Sportului. Ca sportiv, are un palmares impresionant de medalii naționale și internaționale. A fost legitimant sportiv în anul 1972 la Asociația Sportivă Chimia Buzău, din anul 2000 fiind antrenor de Racheto-modelism la Clubul Sportiv Municipal Buzău. Anterior a îndeplinit aceeași funcție la: Asociația Sportivă Contactoare Buzău (1990-1999); la loturile naționale începând cu anul 2001. A organizat Cupa României la Rachetomodelism între anii 2003-2013 și numeroase ediții de Campionate Naționale la Aeromodelism, Rachetomodelism și Navomodelism. A fost organizatorul:

• competiții internaționale de rachetomodelism „Buzău Cup” aflată în circuitul Cupei Mondiale la Rachetomodelism (2003-2013);
• coorganziator la edițiile de Campionat European (2005, 2011, 2019);
• coorganziator la edițiile Campionatului Mondial de Aeromodele clasa F1D (2016);
• coorganziator la edițiile Campionatului Mondial de Rachetomodele (2021) ținute la Buzău.

A făcut parte din juriile internaționale ale Federației Aeronautice Internaționale în competiții din Turcia, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia și România.

În anul 2013 i s-a decernat de către Federația Aeronautică Internațională „Diploma Paul Tissandier” pentru remarcabile servicii aduse organizării și sporturilor aeriene, în particular aeromodelismului și rachetomodelismului.

Este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

După absolvire, funcționează ca preparator la catedra de chimie a școlii. Își ia doctoratul în 1911 cu teza „Cercetări relative la mecanismul serului ancarbonos”. Pleacă apoi la Paris, unde va studia biochimia cu profesorul G. Bertrand, fiind declarat, la terminarea studiilor, doctor în Științe Chimice al Universității Sorbona (1921, cu teza „Cercetări asupra prezenței și rolului zincului la animale”). Revenit în țară, este numit conferențiar la Facultatea de Științe, profesor la Facultatea de Medicină și apoi profesor titular de chimie biologică la Facultatea de Medicină Veterinară din București (1 aprilie 1922). De numele său se leagă organizarea primului laborator de chimie biologică din România și studii de pionierat în biochimie.

Și-a continuat specializarea la Institutul Pasteur în perioada 1938–1941. În anul 1941 a fost mobilizat cu gradul de maior. Este autorul a peste 150 de lucrări științifice publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, din 1955 devenind membru al Academiei Române. A fost membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și al Academiei de Medicină Veterinară a Franței. După anul 1945, statul român i-a respins solicitările de a participa la congresele internaționale unde era invitat, de asemenea, i-au fost respinse repetatele solicitări de a merge în Franța, unde îi rămăsese familia, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. Conform dorinței sale, a fost înmormântat în satul natal.

Ca o reparație târzie, din anul 2000, prin Ordinul 4565 din 19 septembrie al Ministerului Educației, obținut în urma demersurilor făcute de cadrele didactice, liceul din Pătârlagele îi poartă numele. La ceremonie au participat fiica sa, Maria-Pia Viscon, din Elveția, și fiul, Gabriel Vlădescu, din Franța.

Ștefan Bârsănescu

Academician, pedagog (6 martie 1895, comuna Viperești, Plaiul Pârscov, județul Buzău - 6 noiembrie 1984, Iași). Personalitate emblematică a pedagogiei românești, Ștefan Bârsănescu a urmat: școala primară în comuna natală; pregătirea secundară la Buzău și la Seminarul ”Sfântul Andrei” din Galați (bacalaureat în 1916); Universitatea din Iași, luându-și licența în Drept (1919) și Filozofie (1921). Tot în 1921 trece și capacitatea în Pedagogie. În 1925 obține titlul de doctor în filozofie și pedagogie cu teza „Emile Boutroux — viața, opera și filosofia sa”, fiind promotorul unei pedagogii a culturii, singurul reprezentant autentic și consecvent al acestui curent în România.

A desfășurat o strălucită și îndelungată activitate didactică la Iași, ca: profesor la Liceul Internat și Liceul Național (1921-1923); profesor și director al Școlii Normale „Vasile Lupu” (1921-1933); asistent universitar (1923-1933, catedra de Psihologie), apoi profesor consultant de Pedagogie (1933). Între anii 1948-1952 a fost îndepărtat de la catedră de către regimul comunist, lucrând la laborator la Politehnică, apoi la Institutul pentru Perfecționarea Personalului Didactic din Iași (1955-1956). A revenit ca profesor la universitatea ieșeană, în 1963 fiind ales membru corespondent al Academiei Române.

Opera marelui pedagog însumează 30 de volume, 17 manuale pentru învățământul primar, gimnazial sau liceal și peste 600 de articole, studii și comunicări științifice publicate în țară și în străinătate. Din scrierile sale amintim: „Pedagogia” (1932), „Didactica” (1935); „Tehnologia didactică” (1939); „Pedagogia practică” (1946); „Pagini nescrise din istoria culturii românești” (1971); „Medalione pentru o pedagogie a modelelor” (1983), lucrări de cercetare laborioasă.

A fost inițiatorul și autorul: primei epistemologii pedagogice; primului studiu amplu comparativ privind politicile culturale; primei lucrări românești de pedagogie practică; și al primei lucrări sistematice de pedagogie agricolă.

A fost declarat Cetățean de onoare al Municipiului Buzău post-mortem.

După absolvire, funcționează ca preparator la catedra de chimie a școlii. Își ia doctoratul în 1911 cu teza „Cercetări relative la mecanismul serului ancarbonos”. Pleacă apoi la Paris, unde va studia biochimia cu profesorul G. Bertrand, fiind declarat, la terminarea studiilor, doctor în Științe Chimice al Universității Sorbona (1921, cu teza „Cercetări asupra prezenței și rolului zincului la animale”). Revenit în țară, este numit conferențiar la Facultatea de Științe, profesor la Facultatea de Medicină și apoi profesor titular de chimie biologică la Facultatea de Medicină Veterinară din București (1 aprilie 1922). De numele său se leagă organizarea primului laborator de chimie biologică din România și studii de pionierat în biochimie.

Și-a continuat specializarea la Institutul Pasteur în perioada 1938–1941. În anul 1941 a fost mobilizat cu gradul de maior. Este autorul a peste 150 de lucrări științifice publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, din 1955 devenind membru al Academiei Române. A fost membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și al Academiei de Medicină Veterinară a Franței. După anul 1945, statul român i-a respins solicitările de a participa la congresele internaționale unde era invitat, de asemenea, i-au fost respinse repetatele solicitări de a merge în Franța, unde îi rămăsese familia, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. Conform dorinței sale, a fost înmormântat în satul natal.

Ca o reparație târzie, din anul 2000, prin Ordinul 4565 din 19 septembrie al Ministerului Educației, obținut în urma demersurilor făcute de cadrele didactice, liceul din Pătârlagele îi poartă numele. La ceremonie au participat fiica sa, Maria-Pia Viscon, din Elveția, și fiul, Gabriel Vlădescu, din Franța.

Sfântul Sava de la Buzău

Sfântul Sava de la Buzău (334 - 12 aprilie 372) a fost martirizat prin înecare în apele râului Mpouseos/ Mpousaios (Buzău). Încă de copil s-a dovedit plin de înţelep- cune şi a vãdit chemare pentru slujirea adevărului în Biserica lui Hristos. Se crede că şi-a desãvârşit pregătirea la un schimnic- duhovnic în peşterile de la Înţorsura Carpaților.

Trăia la adăpostul munţilor şi pădurilor, deoarece zona Buzăului era ocupată de goţi, unii păgâni, alţii eretici arieni. Mergea la biserica unde slujea preotul Sansala, fiind cântãreţ bise-ricesc. Unii cercetători îl consideră ca fiind daco-roman, ori capadocian, alţii îl consideră got, după cum preci- zează şi cel care a redactat Actul martiric. Menţionat în Dicţionarul sfinţilor, editat la Oxford, ca Sava de la Buzău, este celt că era strãromân. Sfântul Sava a fost supus la torturi de către gotul Athavid, la 12 aprilie 372, a treia zi de Paşti, spre a renunţa la cre- dinţa sa.

Pentru că nu a reuşit, dregătorul ţi a poruncit soldaţilor să-l ucidă. Aceştia l-au afundat în apele râului Mouses (Buseos), ce veneau vijelioase din cauza ploilor şi a topirii zăpezilor, cu o greutate mare din lemn legată de mâini, Sava dându-şi viaţa pentru credinţa întru Hristos. Scrisoarea lui Junius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogea) către Vasile cel Mare, episcopul din Cezarea Capadociei, din anul 374, redactată în limba greacă veche (publicată în Analecta Bollandiana, Tomus XXXI, Bruxelles, 1912), menţionează pentru prima dată în scris denumirea de Mousaios (Buzău) şi atestã pentru prima dată existenţa creştinismului în România, în zona Buzãlui şi Constanţei (Tomisului).

Sfântul Sava de la Buzău, alături de Sfântul Apostol Andrei şi numeroşi martiri de la începutul secolului al IV-lea, de la Dunărea de Jos, au aşezat prin creştinismul practicat la Buzău şi în Dobrogea, temelia identităţii a poporului român.

Coca Andronescu

Actriță de teatru și film, Coca Andronescu (3 iulie 1932 Pătârlagele, Buzău - 5 august 1998, București) a urmat cursurile liceale la Râmnicu Sărat și Institutul de Teatru la Cluj (absolventă în 1953). A fost repartizată la Teatrul de Stat din Baia Mare, ulterior fiind detașată la Teatrul Național din București, instituție pe care a slujit-o 30 de ani.

Pe scena națională s-a remarcat în rolul din Steaua fără nume de Mihail Sebastian (1956). În anii următori a primit roluri succesive ce o vor consacra ca actriță de comedie cu mare priză la public. A interpretat personajele: Pyrrhei din Ovidiu de Vasile Alecsandri (1957); pantofoarăseii în Minunata pantofoarăse de Federico García Lorca (1958); Mirandolinei din Hanul de Carlo Goldoni (1959). Alături de Grigore Vasiliu-Birlic a filmat în celebrul Titanic vals (1964), unde a interpretat rolul Sarmisegetuzei. Pe parcursul anilor '70, a jucat într-un miniserial de mare succes, difuzat de Televiziunea Română, în care a interpretat, în duet cu Octavian Cotescu, memorabilul cuplu de personaje Tanța și Costel.

A fost prezentator al „Undei vesele” la Radio, dar și-a continuat cariera alternând aparițiile pe scenă cu cele pe ecran. Cele mai cunoscute rămân rolurile din: Dragoste la zero grade (1964); Șeful sectorului suflete (1967); Așteptarea (1970); Singurătatea florilor (1976); Serenadă pentru etajul XII (1976); Eu, tu, și ... Ovidiu (1978); Țuță de Veneția (1977); Expresul de Buftea (1979); Alo, aterizează străbunica! ... (1981); Muschetarii în vacanță (1984); Masca de argint (1985); Cuibul de viespi (1986); În fiecare zi mi-e dor de tine (1988); Moartea unui artist (1989).

S-a pensionat în 1989, nouă ani mai târziu încetând din viață. A fost înmormântată alături de părinți, în satul natal.

După absolvire, funcționează ca preparator la catedra de chimie a școlii. Își ia doctoratul în 1911 cu teza „Cercetări relative la mecanismul serului ancarbonos”. Pleacă apoi la Paris, unde va studia biochimia cu profesorul G. Bertrand, fiind declarat, la terminarea studiilor, doctor în Științe Chimice al Universității Sorbona (1921, cu teza „Cercetări asupra prezenței și rolului zincului la animale”). Revenit în țară, este numit conferențiar la Facultatea de Științe, profesor la Facultatea de Medicină și apoi profesor titular de chimie biologică la Facultatea de Medicină Veterinară din București (1 aprilie 1922). De numele său se leagă organizarea primului laborator de chimie biologică din România și studii de pionierat în biochimie.

Și-a continuat specializarea la Institutul Pasteur în perioada 1938–1941. În anul 1941 a fost mobilizat cu gradul de maior. Este autorul a peste 150 de lucrări științifice publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, din 1955 devenind membru al Academiei Române. A fost membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și al Academiei de Medicină Veterinară a Franței. După anul 1945, statul român i-a respins solicitările de a participa la congresele internaționale unde era invitat, de asemenea, i-au fost respinse repetatele solicitări de a merge în Franța, unde îi rămăsese familia, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. Conform dorinței sale, a fost înmormântat în satul natal.

Ca o reparație târzie, din anul 2000, prin Ordinul 4565 din 19 septembrie al Ministerului Educației, obținut în urma demersurilor făcute de cadrele didactice, liceul din Pătârlagele îi poartă numele. La ceremonie au participat fiica sa, Maria-Pia Viscon, din Elveția, și fiul, Gabriel Vlădescu, din Franța.

Teodor Octavian Gheorghiu

Arhitect, profesor universitar doctor, Teodor Octavian Gheorghiu s-a născut la 30 iunie 1949, în Buzău. În localitatea natală a absolvit Şcoala nr. 8 şi Liceul „Mihai Eminescu”, iar la Bucureşti, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, specialitatea Arhitectură-Urbanism (1973).

A lucrat ca: asistent universitar la Secţia de Arhitectură din Timişoara (1973-1982); arhitect proiectant la Centrul de Proiectări Buzău (1982-1984) şi la Institutul pentru Construcţii Tipizate Bucureşti (1984-1985); designer arhitect la Întreprinderea de Produse Industriale pentru Căi Ferate Buzău (1985-1990); arhitect şef la Primăria Buzău (1990). A obţinut titlul de doctor în arhitectură (1993) cu teza „Elemente de structură urbană tradiţională românească în context central şi est-european”, publicată de editura Simetria în 2010 cu titlul „Cetăţile oraşelor / Fortified Towns” şi premiată la Târgul Internaţional de carte „Bookarest 2001” şi la Bienala de Arhitectură Bucureşti 2002. Îşi desfăşoară activitatea didactică în cadrul Universităţii Politehnica din Timişoara, unde este profesor universitar (din 1998 la disciplina Istoria Arhitecturii şi Urbanismului) şi îndrumător de doctorat.

Face parte din colegiul de redacţie al publicaţiilor „Historia Urbană”, „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice” şi al altor reviste de profil; a realizat studii şi proiecte de arhitectură şi urbanism, fiind autor a numeroase articole şi cărţi, dintre care amintim: Arhitectura medievală de apărare din România (1985); Aşezări umane (3 volume, 2009-2010); Buzăul - monografie urbanistică (2019), fiind distins cu distincţii şi premii ale Uniunii Arhitecţilor din România / U.A.R. precum: „Constantin Joja” (1996); „Medalia U.A.R.” la Bienala de Arhitectură Bucureşti 2012 şi „Medalia Comisiei de Istorie a Oraşelor a Academiei Române”, pentru întreaga activitate (2019).

Este: • membru al: Uniunii Arhitecţilor (1973); Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1988); Ordinului Arhitecţilor din România (2002); • vicepreşedinte al: Comisiei de Istorie a Oraşelor din România a Academiei (2008); Fundaţiei Pro-Urbe Arad; • expert al Ministerului Culturii şi Cultelor.

A fost preşedinte al Comisiei Regionale Timiş a Monumentelor Istorice şi al Comisiei Regionale Cluj a Monumentelor Istorice. Este cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.

Ștefan Octavian Ciurea

Ștefan Octavian Ciurea este medic specialist în transplant de celule stem și profesor universitar în Statele Unite ale Americii.

S-a născut la Buzău, pe 22 august 1971, unde a absolvit clasele I-IV la Liceul de Arte „Margareta Sterian”, iar V-VIII și liceul la actualul Colegiu Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu” (1990), urmate de cele ale Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași (1996), și ale Universității de Stat Pennsylvania, iar rezidențiatul l-a făcut la Harrisburg Hospital din aceeași localitate (2000-2003). Este diplomat în Medicină internă (2003) și Hematologie (2007).

O perioadă de 3 ani s-a pregătit în Hematologie/Oncologie la Universitatea Illinois din Chicago, apoi un an, în transplant de celule stem hematopoietice la Universitatea de Medicină din Texas, Centrul Oncologic Anderson, unde este în prezent profesor asociat. A lucrat și în diverse spitale din cadrul organizației Physicians Referral Service.

Cercetarea sa este axată în primul rând pe transplantul celulelor stem hematopoietice clinico-experimențale și translaționale ale donatorilor alternați. A dezvoltat un program de transplant la Universitatea din Texas, luând în considerare donatorii haploidentali, o modalitate de a extinde disponibilitatea donatorului pentru aproape orice pacient, indiferent de rasă.

Participă la diverse congrese, conferințe sau sesiuni științifice în Statele Unite ale Americii, Europa sau Asia, rezultatele cercetărilor sale fiind prezentate în reviste de specialitate precum: Hematologica, Medicina naturii, Journal of Cellular Physiology etc.

În cei peste 20 de ani de carieră profesională și științifică a fost recompensat cu diverse premii și titluri precum: Rezidentul anului (2001); Chief Medical Resident (2002); High Impact Clinic Research Support Program Award - UTMD Anderson Cancer Center (2014); The Award for Clinical Innovation - UTMD Anderson Cancer Center (2015); Heart of Leadership Program - UTMD Anderson Cancer Center (2016).

Din august 2022 este Cetățean de onoare al Municipiului Buzău.

Adrian George Peticilă

Inginer horticultor, confe- renţiar universitar, Adrian George Peticilă s-a născut pe 1 sep- tembrie 1970, la Buzău, unde a urmat cursurile Şcolii Generale nr. 11, Liceele „Bogdan Petriceicu Hasdeu“ (1986-1987) şi „Dr. Constantin Angelescu“ (1988-1989), apoi Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti (1990-1995), Facultatea de Horticultură. După absolvire, a făcut studii aprofundate de Master în Horticul- tură (ENESA Dijon, Franţa). În anul 2004 a devenit doctor în agronomie, cu lucrarea „Cercetări privind efectul unor biostimula- tori substraturi şi soluţii nutritive asupra înmulţirii plantelor de Actinidia sp. (kiwi)“, la universitatea agronomică bucureşteană.

A urmat stagii de speciali- zare în Marea Britanie (1999), Italia (2001 şi 2011), China (2002, 2005 şi 2014) şi Franţa (2005) precum şi studii postdoctorale la Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu“ (2011-2013). A început activitatea didactică ca preparator suplinitor (în paralel student la Master) la Facultatea de Horticultură (1995-1996), devenind preparator titular (1996/1999), asistent universitar (1999/2002); şef de lucrări (2003), iar din 2016 este conferenţiar şi prodecan cu cercetarea şi activităţile studenţeşti. În paralela a fost cercetător ştiinţific al secţiei Ştiinţe Agricole şi Silvice a Academiei Române (1999-2019) şi coordonator al Biroului doctorat al Academiei Române (2002-2019).

Din 2018 este reprezentantul României pentru programul COST 17133 – Circular City. Autor al mai multor lucrări ştiinţifice, a publicat cărţi unde semnează ca autor sau coautor precum: Cercetări privind efectul unor biostimulatori, substraturi şi soluţii nutritive asupra înmulţirii plantelor de Actinidia, sp. (kiwi) (2007); Atlasul agricol al României (2010, coautor); Microînmulţirea plantelor horticole (2014, 2015); Perilla frutescens (2019) etc. Este membru în Consiliul de Administraţie şi susţinător al Băncii de Resurse Genetice Vegetale pentru Legumicultură, Floricultură, Plante Aromatice şi Medicinale de la Buzău şi membru al unor societăţi profesionale internaţionale şi din România dintre care amintim: European Society for New Methods in Agricultural Research (2003), International Society for Horticultural Science (2001), Societatea Română a Horticultorilor (2010). Din septembrie 2022 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.

Ștefan Minovici

Academician, chimist, (18 iulie 1867, Râmnicu Sărat - 29 decembrie 1935, Bucureşti), Ştefan Minovici a urmat studiile liceale la Brăila şi Bucureşti, iar pe cele universitare (Facultatea de Chimie) la Bucureşti. A fost preparator la Laboratorul de fizică şi chimie al Liceului „Sfântul Sava“ (1889-1894), apoi asistent la Laboratorul de Chimie organică al Universităţii din Bucureşti (1894). A continuat pregătirea la Institutul de Chimie al Universităţii din Berlin (1894-1896), unde în 1897 şi-a luat doctoratul în chimie. Revenit în ţară, a fost: chimist legist la ministerele de Justiţie şi de Interne (1896-1911); profesor de chimie analitică la Facultatea Superioară de Farmacie (1897- 1923) şi la Facultatea de Ştiinţe (1925-1935); iar din 1925 a condus Institutul de Chimie de pe lângă Universitatea din Bucureşti. În 1919 a fondat

Societatea Română de Chimie, legându-şi numele de organizarea învăţământului farmaceutic universitar român. Este autorul unor studii de chimie: analitică, organică, biologică sau toxicologică, despre dozarea şi identificarea unor compuşi chimici cu aplicaţii în medicina legală, publicând: Manualul teoretic şi practic de chimie analitică (4 volume, 1907-1915) şi Manualul practic de chimie organică (1926). S-a preocupat şi de rolul colesterolului în organismul animal, rezultatele cercetărilor sale comunicându-le într-o serie de studii pe această temă: Contribuţiuni la studiul colesterolului din punct de vedere chimic şi fiziologic (1927); Contribuţiuni la originea colesterolului în organismul animal (1934).

A fost membru al: Academiei Române din 8 iunie 1925 (corespondent); Societăţii de Biologie din Londra; Societăţii de Chimie Biologică din Paris; Comisiei internaţionale de farmacopce; Comisiei internaţionale pentru unificarea metodelor de analize igienice; Societăţilor de chimie din Germania, Polonia, Statele Unite ale Americii; Societăţii de Grafologie din Paris. A fost Doctor Honoris Causa al universităţilor din Bucureşti şi Paris, distins cu Medalia Lavoisier a Societăţii de Chimie din Franţa şi Cavaler al Legiunii de Onoare (1936).

Laura Kuhlmann (Postolache)

Laura Kuhlmann (Postolache), biochimist, scriitor medical la Institutul Naţional al Cancerului/ National Cancer Institute/N.C.I. în Rockville, Statele Unite ale Americii, s-a născut pe 20 noiembrie 1984 la Buzău, unde a urmat cursurile primare şi gimna- ziale la Şcoala nr. 15 „George Emil Palade“. A absolvit apoi Colegiului Naţional „Mihai Viteazul“ din Bucureşti (2003), participând la faza naţională a Olimpiadei de Chimie (2000 şi 2002) şi a Olimpiadei de Biologie (2003). Între 2003-2007 a urmat cursurile de licenţă ale Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, absolvite în 2007 ca şefă de promoţie (specialitatea Biochimie), apoi cursurile de Master în Biochimie şi Biologie Moleculară la aceeaşi facultate. În 2009 a câştigat o bursă Erasmus la Universitatea Paris XI, unde completează dizertaţia de Master (titlu acordat de Univer- sitatea din Bucureşti). În perioada 2007-2010 a ocupat poziţia de asistent de cercetare în cadrul departamentului specialităţii masterale, unde a studiat efectele micotoxinelor asupra celulelor în cultură.

În 2010 a câştigat bursa doctorală oferită de fundaţia Helmholtz, care îi finanţează primii trei ani de doctorat la Institutul German de Cercetare a Cancerului/D.K.F.Z., în Heidelberg, Germania, unde studiază proteine de suprafaţă celulară în cancerul de pancreas. În 2014 obţine titlul de Doctor în Ştiinţele Naturii, specialitatea Biologia Cancerului, cu calificativul Magna cum laude. Îşi prelungeşte cerce- tarea la D.K.F.Z. în perioada 2014-2015 printr-o poziţie postdoctorală, apoi se mută în 2016-2021 la Universitatea Health Network/U.H.N., în Toronto, Canada, unde continuă cercetarea în Proteomică şi câştigă bursa memorială „George Knudson“ (2018), apoi un grant oferit de Societatea Canadiană de Cercetare a Cancerului/C.C.S.R.I. (2019-2021), care îi finanţează studiile postdoctorale axate pe cancerul de sân. Colaborează cu Universitatea McMaster (Hamilton, Canada) pentru investigarea proteinelor de suprafaţă celulară exprimate în glioblastom şi meduloblastom.

Activitatea de cercetare se finalizează cu publicarea a patru articole (plus două articole în evaluare) şi zece abstracte publicate internaţional. În 2020 devine scriitor ştiinţific la U.H.N., Toronto, unde publică opt articole educaţionale pe diferite teme ştiinţifice. În 2021 se alătură departamentului de diagnoză şi tratare a cancerului, la Rockville, S.U.A., unde participă în dezvoltarea unei terapii şi iniţierea de noi studii clinice în Biologia Cancerului.

Din decembrie 2022 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.

Laura Kuhlmann (Postolache), biochimist, scriitor medical la Institutul Naţional al Cancerului/ National Cancer Institute/N.C.I. în Rockville, Statele Unite ale Americii, s-a născut pe 20 noiembrie 1984 la Buzău, unde a urmat cursurile primare şi gimna- ziale la Şcoala nr. 15 „George Emil Palade“. A absolvit apoi Colegiului Naţional „Mihai Viteazul“ din Bucureşti (2003), participând la faza naţională a Olimpiadei de Chimie (2000 şi 2002) şi a Olimpiadei de Biologie (2003). Între 2003-2007 a urmat cursurile de licenţă ale Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, absolvite în 2007 ca şefă de promoţie (specialitatea Biochimie), apoi cursurile de Master în Biochimie şi Biologie Moleculară la aceeaşi facultate. În 2009 a câştigat o bursă Erasmus la Universitatea Paris XI, unde completează dizertaţia de Master (titlu acordat de Univer- sitatea din Bucureşti). În perioada 2007-2010 a ocupat poziţia de asistent de cercetare în cadrul departamentului specialităţii masterale, unde a studiat efectele micotoxinelor asupra celulelor în cultură.

În 2010 a câştigat bursa doctorală oferită de fundaţia Helmholtz, care îi finanţează primii trei ani de doctorat la Institutul German de Cercetare a Cancerului/D.K.F.Z., în Heidelberg, Germania, unde studiază proteine de suprafaţă celulară în cancerul de pancreas. În 2014 obţine titlul de Doctor în Ştiinţele Naturii, specialitatea Biologia Cancerului, cu calificativul Magna cum laude. Îşi prelungeşte cerce- tarea la D.K.F.Z. în perioada 2014-2015 printr-o poziţie postdoctorală, apoi se mută în 2016-2021 la Universitatea Health Network/U.H.N., în Toronto, Canada, unde continuă cercetarea în Proteomică şi câştigă bursa memorială „George Knudson“ (2018), apoi un grant oferit de Societatea Canadiană de Cercetare a Cancerului/C.C.S.R.I. (2019-2021), care îi finanţează studiile postdoctorale axate pe cancerul de sân. Colaborează cu Universitatea McMaster (Hamilton, Canada) pentru investigarea proteinelor de suprafaţă celulară exprimate în glioblastom şi meduloblastom.

Activitatea de cercetare se finalizează cu publicarea a patru articole (plus două articole în evaluare) şi zece abstracte publicate internaţional. În 2020 devine scriitor ştiinţific la U.H.N., Toronto, unde publică opt articole educaţionale pe diferite teme ştiinţifice. În 2021 se alătură departamentului de diagnoză şi tratare a cancerului, la Rockville, S.U.A., unde participă în dezvoltarea unei terapii şi iniţierea de noi studii clinice în Biologia Cancerului.

Din decembrie 2022 este Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.

Leonard C. Nae

Nae C. Leonard (13 decem- brie 1886 Galaţi - 24 de- cembrie 1928, Câmpulung Muscel), tenor, supranumit „prinţul operetei“, a copilărit la Buzău de la vârsta de 6 ani, unde a urmat cursurile Şcolii Primare nr. 2 (astăzi Şcoala Generală nr. 1 „Căpitan aviator Mircea T. Bădulescu“), pe care a absolvit-o în 1898 ca premiant III din 59 de elevi, apoi o clasă la Liceul „Alexandru Hasdeu“ din Buzău şi Pensionul Otescu la Bucureşti.

Primul contact cu scena îl are în clasa a IV-a primară când, la serbarea şcolară de sfârşit de an, a recitat Şoldan Viteazul. La Bucureşti evoluează pe scena Teatrului Edison în spectacolul cu piesa Anticarul, interpretând rolul lui Chervase.

Pe când elev în clasa a V-a (1903) părăseşte şcoala şi se angajează la Compania Teatrul Liric, unde era corist. În 1904 se angajează la varieteu din Focşani şi apoi la Compania C. Grigoriu, remarcându-se ca un interpret ideal de operetă. Este distribuit în roluri din: Vrăjitorul Nilului, Vânt de primăvară, Frumoasa din New York ş.a. La 25 august 1905 se căsătoreşte cu Elena Teodorescu, iar în anul următor pleacă în turneu la Paris cu Văduva veselă, după ce în martie susţinuse, împreună cu Nicolae Niculescu-Buzău, un spectacol la Teatrul Moldavia din Buzău. Din 1907, după moartea lui C. Grigoriu, preia împreună cu Vladimir Elimilian Maximilian conducerea Companiei, la 20 de ani impunându-se deja ca o personalitate artistică ce şi-a adus contribuţia la reînvierea operetei româneşti. Este distribuit în: Prinţ şi bandit, Dragoste de ţigan, Farmecul unui vals, Contele de Luxemburg, Voievodul ţiganilor, De-aş fi rege, Eva, Floarea din Stambul, Contesa Maritza, Silvia, Cavaleria rusticană, Paiate ş.a.

La 30 şi 31 octombrie 1926 a cântat la Buzău în Liliacul şi Contesa Maritza. În 1927-1928 a efectuat un turneu la Paris şi Marsilia cu Baiadera de Kalman, susţinând 120 de reprezentaţii. Bolnav de ftizie, se reîntoarce în ţară şi în scurt timp se stinge din viaţă la locuinţa din Câmpulung a tatălui său, fiind înhumat la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti.

Ion Andreescu

Ion Andreescu - pictor şi pedagog (15 februarie 1850, Bucureşti? - 22/23 octombrie 1882, Bucureşti), s-a născut într-o familie de condiţie bună, fiind primul dintre cei şapte copii ai lui Andrei Dobreşcu şi ai Anastasiei Pencovici. A urmat cursul primar la pensionul particular al lui Andreas Apostolas, apoi Gimnaziul „Lazăr“ şi Colegiul „Sfântul Sava“, iar din anul 1869, Şcoala Naţională de Arte Frumoase, înfiinţată în anul 1864 şi condusă de Theodor Aman. În anul 1872 a devenit profesor de desen liniar şi caligrafie la Seminarul Episcopal din Buzău, în anul următor s-a transferat la Gimnaziul Comunal „Tudor Vladimirescu“ (actualul Colegiu Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu“), iar în anul 1875, la Şcoala de meserii din aceeaşi localitate.

Stimulat de expoziţia deschisă la Bucureşti în ianuarie 1873 de către „Amicii Artelor Frumoase“, Ion Andreescu, fin observator al realităţilor înconjurătoare, a realizat lucrări memorabile cu teme şi elemente legate de ţinutul Buzăului, reuşind să redea în pânzele sale adevărate documente de epocă: forfota târgului de odinioară, imagini ale satelor din împrejurimi (peisaje din târg şi din Crâng, portrete, vase cu flori), perioada buzoiană constituind momentul maturizării sale ca om şi artist.

Dintre tablourile realizate la Buzău se remarcă: Cocioaze, Cioban cu oile, Casă în livadă, Casa ciurarului, Case iarna, Casă la drum, Margine de sat, Iarna în pădure (Crângul), Târg în preajma Buzăului (Drăgaica), Iarna în Crâng, Tăietor de lemne în pădure, Crâng desfrunzit, Iarna, Început de primăvară.

În anul 1879, ajutat de buzoieni, a plecat la Paris, unde a frecventat cursurile academiei private de artă, Academie „Julian“. Vara a pictat la Barbizon şi în alte aşezări rurale. Aici l-a cunoscut pe Nicolae Grigorescu. A încetat din viaţă la numai 32 de ani, în plină maturitate artistică, dispărând astfel „cel mai mare artist pe care l-a avut ţara“, după cum afirma un alt îndrăgostit de frumuseţile meleagurilor buzoiene, Nicolae Grigorescu.

Grigore Constantinescu-Monteoru

Grigore Constantinescu- Monterou (1831/1830? Târgovişte – 30 decembrie 1898, Bucureşti), a fost mare proprietar, poli- tician liberal, deputat şi senator. Părinţii, Constantin (grec) şi Ana (Anastasia, de etnie sârbă) Stavride, au fugit din Bulgaria de teama turcilor, refugiindu-se în 1838 în Ţara Românească, schimbându-şi numele din Stavride în Constantinescu. A fost cumnatul lui Spiru Haret şi socrul lui Constantin Angulescu, doi dintre miniştrii de referinţă în domeniul educaţiei în România. Grigore a venit în judeţul Buzău, unde a subarendat terenuri şi puţuri de petrol la Sărata, mărindu-şi averea prin cumpărarea unor moşii.

Este considerat primul întreprinzător care s-a ocupat de exploatarea petrolului cu mijloace perfecţionate, din 1880 fiind singurul proprietar al exploatărilor de la Sărata Monterou, pe care în anul 1887 le concesionează consor- ţiului austriac „Offenheim Singer“ Co. (din 1897, Societatea „Steaua Română“). A înfiinţat o rafinărie, gara Monterou şi un spital (în 1904, la Pogoanele). La Monterou a ridicat, în 1888, o impunătoare vilă înconjurată de un imens parc dendrologic. Aici, cunoscând valoarea terapeutică a izvoarelor din zonă, folosite empiric de săteni, având şi rezultatele analizelor efectuate de chimiştii Alfons Oscar Saligny şi Constantin Istrati, sfătuit de dr. Huygenot, medic la Aix les Bains, începe, în 1892-1893, cu ajutorul arhitectului german Eduard Honzik, să edifice un hotel cu 50 de camere, un restaurant, instalaţii de tratament etc., astfel că la 1 iulie 1895 a avut loc inaugurarea oficială a staţiunii balneare Sărata Monterou, care în scurt timp avea să fie cunoscută şi recunoscută în ţară şi în întreaga Europă.

A fost membru în Comitetul de supraveghere şi administraţie a Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” (actualul Colegiu Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”) împreună cu Iancu Marghiloman şi Procopie Caşota; al comitetului de conducere a Ligii Culturale, secţiunea Buzău; al Comitetului constituit la 1 august 1877 în scopul de a sprijini acţiunile militare din Războiul de Independenţă a României (1877-1878) prin colecte şi strângere de fonduri.

Este înmormântat în cavoul familiei de la Monterou, opera arhitectului german Eduard Honzik.

Paul Costache

Paul Costache s-a născut la 9 aprilie 1951 în comuna Movila Banului, judeţul Buzău. A urmat şcoala generală în localitatea natală şi liceul la Colegiul Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău.

Fiind atras de profesia medicală, a urmat la Iaşi Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa”, pe care a absolvit-o în anul 1977. După stagiatura obligatorie de trei ani, efectuată la spitalul din Mihăileşti, judeţul Buzău, a susţinut examenul de admitere la rezidenţiat, pe care l-a urmat în centrul universitar Bucureşti, pe specialitatea medicină internă. Ulterior a lucrat în Spitalul Pârscov.

După anul 1989, fiind nemulţumit de inconvenientele sistemului medical de stat, şi-a dorit să lucreze în sistemul privat, neîngrădit de impedimentele întâlnite în serviciile medicale de stat. A fost un parcurs de muncă asiduă, de anduranţă, care i-a dat satisfacţia realizării unui sistem medical cu multiple servicii, atât în ambulator, cât şi în regim spitalicesc, sub brandul MEDINVEST. Domeniul care l-a atras în mod deosebit în practica medicală a fost acela al medicinii stilului de viaţă, deoarece aproape 90% din patologie se datorează unor obiceiuri şi practici de vieţuire nesănătoasă. Consideră că înlăturarea acestora şi implementarea unui stil de viaţă sănătos realizează adevărate minuni la costurile cele mai mici şi fără efecte secundare. „Există o particularitate fundamentală lăsată de Dumnezeu în biologie, anume autovindecarea. Dacă dai la o parte toate lucrurile dăunătoare din stilul de viaţă şi foloseşti inteligent cei opt factori sanogenetici - aerul curat, apa, lumina soarelui, hrana sănătoasă, activitatea fizică şi intelectuală, odihna, temperanţa şi cultivarea echilibrului psihofectiv şi spiritual - organismul are inteligenţa de a se reface în mod miraculos.” Un autor recomanda în mod inspirat: „lăsaţi natura să lucreze!” Consideră că actul de vindecare este o proprietate misterioasă a biologiei, ca şi viaţa, de aceea resorturi intime nu le cunoaştem, dar le putem experimenta, şi că: „un medic bun, deşi nu vindecă el, ştie să ajute organismul să se vindece. Ambroise Paré, un celebru chirurg francez, spunea: Eu am pansat, Dumnezeu a vindecat.”

Lucica Mardale Dițiu

Lucica Mardale Ditiu - medic specialist în boli pulmonare şi cercetător, s-a născut în ziua de 11 mai 1968 la Buzău, unde a locuit până în anul 1986 alături de părinţii săi Ioana şi Ion Mardale. A absolvit în Buzău cursurile Şcolii generale nr. 15 în anul 1982, apoi pe cele ale Liceului „Bogdan Petriceicu Hasdeu” în 1986, iar în anul 1992 Universi- tatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. A devenit medic specialist în boli pulmonare la Institutul de Pneumologie „Marius Nasta” din Bucureşti, iar în 1999 a primit un certificat ca specialist în Sănătate publică interna- ţională de la Universitatea „George Washington” din Washington DC, dar şi ca specialist în epidemiologia bolilor pulmonare, controlul tuberculozei, manage- mentul şi evaluarea programelor.

Şi-a început cariera internaţională în ianuarie 2000, la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), ca ofiţer medical pentru Tuberculoză în Albania, Kosovo şi Macedonia, în cadrul unităţii de pregătire pentru dezastre. În anul 2006 a devenit ofiţer medical în Biroul Regional European din Copenhaga unde a lucrat pentru 5 ani. În ianuarie 2010 a fost selectată pentru a crea şi conduce din Geneva o nouă iniţiativă globală a O.M.S, finanţată de guvernul Canadian - TB REACH. Din ianuarie 2012 a devenit Director al Parteneriatului Global pentru Oprirea Tuberculozei al Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.), unde deţine una dintre cele mai înalte poziţii în cadrul acesteia din România şi conduce o echipă de peste 110 persoane, cu un buget rulat anual de 300 milioane dolari. A lucrat şi lucrează direct cu preşedinţi, primi miniştri şi membri ai guvernelor din întreaga lume, la toate nivelurile: naţional, subregional, regional şi global, Banca Mondială, Uniunea Europeană, Uniunea Africană, şi este membru în numeroase comitete directoare ale unor instituţii globale şi regionale. Este autoare şi coautoare a mai mult de 400 de articole şi prezentări, sprijină direct societatea civilă şi comunităţile, dar şi persoanele afectate de tuberculoză, HIV/SIDA şi alte boli.

În anul 2004 a primit medalia „Ordinul Naţional de Merit” pentru medicină datorită eforturilor de a strânge fonduri în numele Programului de control al tuberculozei din România, iar în iunie 2021 a primit titlul de Cetăţean de onoare al comunei Brădeanu din judeţul Buzău, comuna de origine a părinţilor săi.

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache - muzicant cu acordeonul şi vocea, s-a născut la Buzău, pe 26 iulie 1953. Fiul al unui violonist celebru, Aurel Tudorache (1924 - 2008) şi al Ioanei, la vârsta de 5 ani a încercat să cânte la vioara tatălui său, dar de la vârsta de 7 ani s-a îndreptat către acordeon. De altfel, tradiţia este continuată şi astăzi: fiica sa, Simona Tuienete, este profesor de pian şi limba germană la Academia de Muzică din Berlin; băiatul cel mare, Ciprian, face parte din Taraful „Ionel Tudorache”, cântând la contrabas; fiul mic, Marian, realizează sonorizarea şi transportul tarafului.

După absolvirea a 8 clase elementare la Şcoala Generală nr. 7 din Buzău, a urmat şcoala profesională la Uzina „Electroprecizia” Săcele şi s-a calificat ca strungar. Despre prima melodie pe care a cântat-o la acordeon îşi aminteşte că era tangoul „Marea de smarald”. În perioada cât a fost elev la Săcele a cântat în ansamblul studenţilor din Braşov, cu care în anii ’70 a întreprins şi turnee în străinătate (Republica Federală Germană, Marea Britanie, Cehoslovacia etc.). În anii ’80 a colaborat cu mari artişti ai ţării, precum Romica Puceanu, la Cherhanaua din Mamaia, dar şi cu Gabi Luncă, Ion Onoriu sau Toni Iordache. De asemenea, interpretările sale s- au bucurat cetăţenii români sau străinii care au frecventat localurile din Mamaia – Constanţa: Insula Ovidiu, Tic-Tac, Flora etc.

În anul 1998 a înfiinţat taraful clasic, „Ionel Tudorache”, cu care în anul 2000 a înregistrat la Electrecord albumul La Chilia-n port. Piesa care dă titlul albumului a fost folosită la ecranizarea filmului „Cel mai iubit dintre pământeni”, în regia lui Şerban Marinescu, după romanul cu acelaşi titlu de Marin Preda. În anul 2007 a înregistrat albumul Avea moşu’ un băieţel, în 2011, albumul cu titlul Adu calu’, pune şaua, iar în anul 2021 a înregistrat la Roton Disc albumul Sănătate-i mai presus ca toate.

Specialiştii îl apreciază ca pe unul dintre cei mai buni interpreţi ai genului lăutăresc şi an de an este invitat special al Festivalului de Muzică Lăutărească „Chevrenida”, de la Piteşti. De asemenea, participă cu profesionalism la festivalurile „Ioana Radu” din Craiova sau „Ion Albesteanu” din Slobozia.

Alina Gearbă-Sell

Alina Gearbă-Sell - fizician, profesor universitar la Academia Forţelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii (U.S.A.F.A.), s-a născut la 21 iunie 1971, în localitatea Vipereşti, judeţul Buzău.

A absolvit cursurile şcolii generale din localitatea natală, apoi, în 1990, pe cele ale Liceului „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău. Şi-a continuat studiile la Universitatea Politehnică Bucureşti, secţia Electrofizică a Facultăţii de Electrotehnică. În anul 1996 a fost numită asistent universitar în Departamentul de Fizică din Universitatea Politehnica. În 2001 a primit titlul de Doctor în Fizică, cu calificativul Magna cum Laude. Partea experimentală a tezei de doctorat a efectuat-o la Institutul „Niels Bohr” din Copenhaga. Alina Gearbă-Sell deţine, de asemenea, şi două diplome de Master - în electronică (1996) şi inginerie electrică (1997).

În toamna anului 2001 a obţinut o poziţie de cercetător ştiinţific la Universitatea Statului Colorado din Fort Collins, Statele Unite ale Americii. În anul 2004 a devenit profesor asistent de fizică la Universitatea Mississippi de Sud (U.S.M.), Hattiesburg, iar în 2010 a fost promovată ca profesor asociat cu titularizare la aceeaşi universitate. În 2013 i-a fost oferită o poziţie de profesor invitat distins, în Departamentul de Fizică din U.S.A.F.A., Colorado Springs, după care a devenit profesor asistent în 2014, profesor asociat în 2016 şi profesor în 2019.

A fost preşedinta Societăţii Naţionale a Studenţilor de Fizică (S.P.S.) în perioada 2017-2021, iar în prezent face parte din comitetul executiv de organizare a Congresului Studenţesc de Fizică din 2025 şi din delegaţia S.U.A la Conferinţa Internaţională a Femeilor Fiziciene în 2023.

Are numeroase comunicări în publicaţii de specialitate, iar activitatea ştiinţifică şi didactică i-a fost răsplătită cu numeroase premii şi distincţii precum: Frank J. Seiller Award for Research Excellence in the Basic Sciences, U.S.A.F.A. (2017), Civilian of the Year, U.S.A.F.A (2017), Outstanding Faculty Advisor, S.P.S. (2019), Outstanding Academy Educator, U.S.A.F.A (2022).

Basil Iorgulescu

Basil (Bazil) Iorgulescu (n. 1847/1848?, Câmpulung- Muscel - 2 august 1904, Bucureşti) a fost profesor şi director al Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” din Buzău (actualul Colegiu Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”), sociolog, literat, istoric, geograf, împătimit bibliofil şi iubitor de cultură. A absolvit şcoala primară din oraşul natal, apoi a urmat un an la Bucureşti, la Şcoala de Medicină a lui Carol Davila, după care a intrat ca elev la Seminarul Central din Dealul Mitropoliei (1862 - 1869), unde a fost bursier şi premiant. La Gimnaziu a lucrat 34 de ani, începând din 1869, din care 18 ca director. A predat româna, franceza, latina, filologia comparată, ştiinţele naturii şi religia. Şi-a iubit elevii şi a patronat numeroase societăţi culturale, fiind atent la cei ce l-au înconjurat. A fost prieten cu mari personalităţi legate de Buzău precum Dionisie Romano, Grigore Tocilescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Luca Caragiale sau Procopie Caşota.

În paralel cu activitatea şcolară a avut preocupări multiple, iniţiind complexe cercetări de geografie şi istorie locală, finalizate cu lucrări de excepţie precum Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, tipărit la Bucureşti în 1892, care a fost recompensat de Societatea Geografică Română cu premiul „Ion Fătu”.

Ca urmare a cercetărilor sale din teren, în 1895 a organizat prima colecţie muzeală la Buzău, iar ca bibliofil, şi-a legat numele de înfiinţarea primei biblioteci din Buzău în 1873, biblioteca gimnaziului, care din 1893 a dobândit şi statut de bibliotecă publică. De asemenea, a contribuit la îmbogăţirea fondurilor bibliotecii Academiei Române.

Pentru întreaga sa activitate de până atunci, în anul 1891 a fost propus ca membru corespondent al Academiei Române, însă i-a lipsit un vot pentru a fi ales.

Ca omagiu postum, a fost declarat Cetăţean de onoare al Municipiului Buzău.

Vasile Cârlova

Vasile Cârlova (4 februarie 1809, Buzău - 18 septembrie 1831, Craiova), poet, traducător, ofiţer, este descendent al unei vechi familii de boieri al cărei cel mai îndepărtat strămoş cunoscut este Luca, episcop de Buzău la 1583, apoi mitropolit al Ungrovlahiei (1622) şi diplomat al lui Mihai Viteazul. Tatăl, medelnicerul Ioniţă II, a fost ispravnic de Buzău, iar mama, Sevastiţa, era fiica boierului Vasile Lăcusteanu. Familia poetului se numea Vernescu, numele de Cârlova fiind o poreclă.

Rămas orfan de tată (1811) şi apoi de mamă (1818), copilul trece, împreună cu cele două surori, sub tutela rudelor din Târgovişte, familia stolnicului Nae Hiotu. Aceştia îi rezervă o educaţie aleasă, cu profesor în familie, cu care învaţă limba franceză şi limba greacă modernă. Începe să scrie versuri încă din adolescenţă (1825), mai întâi în limba greacă, dar aceste versuri nu s-au păstrat.

În anul următor, scrie „mici, dar ingenioase poeme” în limba română, rămase necunoscute, ca şi traducerile din greacă sau franceză. La vârsta de 18 ani se tipăreşte prima poezie cunoscută, Păstorul întristat, iar la 19 ani, mai multe poeme, dintre care s-au păstrat, fiind publicate, Ruinurile Târgoviştei şi Rugăciune, apărute în „Curierul românesc” (20 martie, 8 mai, 29 iunie) în anul 1830, însoţite de o prezentare elogioasă a lui Heliade Rădulescu. De la vârsta de 21 de ani se cunosc poeziile Rugăciune şi Odă oştirii române, publicate tot în „Curierul” lui Heliade din 4 septembrie şi 11 octombrie 1839, ultima cu titlul Marsul lui Cârlova. La 29 iunie 1830 se înfiinţează Miliţia Naţională, iar la 6 iulie Vasile Cârlova se înrolează ca voluntar cu gradul de sublocotenent (junker) în Cavalerie. A murit de o boală infecţioasă (probabil holeră) îi curmă viaţa după numai un an de activitate în garnizoana Craiova, fiind înmormântat în cimitirul din curtea Bisericii Madona Dudu.

Despre la Vasile Cârlova sunt cunoscute doar cinci poezii, el este cel dintâi poet romantic de certă valoare artistică, considerat întemeietorul poeziei române moderne.

Nicolae Vaschide

Nicolae Vaschide (5 decembrie 1873, Buzău – 13 octombrie 1907, Paris), psiholog, filosof, logician şi literat, a absolvit clasele primare şi gimnaziale în oraşul natal, iar ca bursier, Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie în cadrul Universităţii din Bucureşti, dedicându-se studiului filosofiei.

Pe când era student, l-a audiat pe profesorul francez Alfred Binet, invitat să ţină cursuri la universitatea bucureşteană. Acesta l-a convins să- şi termine studiile la Paris, oferindu-i un loc în laboratorul său de la Sorbona. La 10 iunie 1895 îşi susţine examenul de licenţă cu o teză despre Senzaţiile vizuale, la Universitatea Bucureşti, pentru care primeşte un premiu de 700 de lei. Cu aceşti bani a plecat în toamna aceluiaşi an la Paris, unde va rămâne tot restul scurtei sale vieţi. Aici are o activitate de excepţie, obţinând diploma Şcolii de Înalte Studii de pe lângă Sorbona, Secţia Ştiinţe, ocupând şi postul de conferenţiar, dar urmează şi cursurile Facultăţii de Medicină, efectuând lucrările practice la spitalele Salpetriere şi Bicetre, impunându-se prin cercetări în domeniul psihologiei experimentale cu aplicaţii în medicină şi psihologie. Rezultatele au fost publicate în periodice din România, Franţa, Anglia, Italia, Olanda. A participat la numeroase congrese ştiinţifice la Roma, Londra, München, Milano, Dresda, Torino, Cambridge, unde a susţinut comunicări de diverse subiecte.

Bibliografia lucrărilor lui Nicolae Vaschide cuprinde 150 comunicări ştiinţifice, 170 articole şi 12 cărţi de specialitate. A desfăşurat şi o importantă activitate literară (originală şi traduceri), precum şi jurnalistică. A colaborat printre altele la: „Convorbiri literare”, „Adevărul ilustrat”, „Democraţia”, ziarul „Sentinela” de la Buzău, folosind frecvent pseudonimul Ion Măgură. Cu acest pseudonim a semnat prima cronică plastică despre Constantin Brâncuşi în presa din spaţiul românesc, în publicaţia „L’Independence Roumaine” din 20 mai 1906. De altfel, se presupune că Nicolae Vaschide sau farmacistul buzoian Sava Gerota l-au recomandat Elizei Seceleanu pe Constantin Brâncuşi pentru executarea celebrelor sale lucrări „Rugăciune” şi „Bustul avocatului Petre Stănescu”, instalate în Cimitirul Dumbrava din Buzău în anul 1914.

Dumitru N. Seceleanu

Dumitru N. Seceleanu (23 noiembrie 1857, Boboc, Buzău, - 11 mai 1932), este fiul lui Nicolae Seceleanu, refugiat în Mun- tenia, ce a primit pământ în judeţul Buzău. În 1862 când Dumitru avea 5 ani, s-a mutat cu familia în Buzău. Aici Dumitru urmează două clase primare, apoi alte două la Săcele şi trei clase reale la Braşov. Revine la Buzău în 1875, pentru a-şi ajuta tatăl. În 1877 se înscrie ca voluntar şi întreţine cu banii proprii, Escadronul 6 Călăraşi Buzău.

Sora sa, Eliza, s-a căsătorit cu avocatul Petre Stănescu, dar la scurt timp după căsătorie, în 1905, tânărul avocat a murit. În memoria sa, Eliza a comandat în anul 1907 un monument funerar sculptorului Constantin Brâncuşi la Paris, celebrele sale lucrări „Rugăciune” şi „Bustul avocatului Petre Stănescu” au fost instalate în Cimitirul Dumbrava din Buzău în anul 1914.

Ca politician, a fost membru al Partidului Conservator, bun prieten cu Lascăr Catargiu, Iancu şi Alexandru Marghiloman. În 1918, pentru scurt timp, a fost secretar în guvernul de la Iaşi. După război, în anul 1918, s-a oferit să crească 100 de copii orfani, dintre care unul a ajuns profesor universitar. În 1888, se stabileşte la Iazu-Ialomiţa, ca arendaş al moşiei buzoianului Alexandru Garoflid, tatăl lui Constantin Garoflid (acesta din urmă de patru ori ministru al Agriculturii fondator al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice/A.S.A.S.). A crescut animale de rasă, albine şi viermi de mătase, a înfiinţat o plantaţie de pomi fructiferi şi una cu vie altoită, a organizat un atelier de covoare, a construit un uscător de fructe şi a produs marmelade, compoturi şi rachiuuri dulci, iar la Mărculeşti, a înfiinţat o şcoală de agricultură.

Considerând că fără irigaţii nu se poate face agricultură în Bărăgan, este primul care a folosit apa râului Ialomiţa pentru irigaţii şi pe cea dintr-un puţ de 56 metri, forat de el. În 1899 a început foraje petroliere, astfel că pentru scurt timp a deţinut 30 de sonde unde munceau 300 de lucrători. Are meritul de a fi pus în valoare proprietăţile apelor de la Amara, unde şi-a tratat cu succes paralizia mâinii drepte. La expoziţiile la care a luat parte, a primit diplome şi medalii: la Expoziţia Naţională din 1906 (jubileul a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I); la Torino (1911) şi la Expoziţia Universală de la Paris (1900, medalie de argint).

Laurențiu Cazan

Laurenţiu Cazan este un muzician complex: solist vocal, compozitor, orchestrator, textier, inginer de sunet, multiinstrumentist (vioară, pian, orgă, keyboard, chitară acustică, chitară electrică, chitară bas, muzicuţă, percuţie), are dubla cetăţenie româno-olandeză.

S-a născut pe 28 decembrie 1957, în Bacău, dar părinţii fiind buzoieni, în 1966 se mută la Buzău. La vârsta de trei ani a învăţat de la tatăl său să deseneze şi să cânte la muzicuţă, iar de la mama sa a moştenit talentul de a scrie. A început cursurile primare la Bacău şi le-a continuat la actualul Liceu de Artă „Margareta Sterian”, de la vârsta de şase ani, studiind sistematic, în şcoală, vioara şi pianul. Ultima clasă de liceu, a XII-a, a urmat-o la actualul Colegiu Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. Fiind un spirit autodidact, a reuşit să înveţe singur, cu succes, chitara şi alte instrumente muzicale.

Stilurile de muzică abordate sunt: simfonic, pop-rock, soul, blues, funky, jazz-rock, folclor românesc, flamenco, sud american, country. Activitatea sa muzicală este intensă: în 1982 a debutat la Televiziunea Română cu piesa „Uitā tristeţea”, muzică şi versuri proprii, în cadrul unei emisiuni produse de Titus Munteanu; între 1982 - 1985 a făcut turnee în ţară; în 1983 a lansat primul disc – „Uitā tristeţea”; între 1985 - 1990 a desfăşurat turnee cu formaţiile „Cromatic” şi „sfinX” în Danemarca, Norvegia, Kuweit, Finlanda, Olanda, Austria, Germania, Belgia; între 1990 - 2001 a făcut o serie de turnee în Europa, ca one-man show şi a realizat o serie de emisiuni de radio şi televiziune în Olanda; în 1991 s-a stabilit în Olanda, unde a continuat activitatea artistică de studio şi concerte; în 1996 a lansat albumul „Say Something”, iar din 2001 desfăşoară o foarte complexă activitate concertistică la radio şi televiziune, în ţară şi străinătate.

Întreaga sa activitate îl recomandă ca fiind unul dintre cei mai talentaţi şi valoroşi cantautori, reper pentru viaţa cultural artistică din România.

Ion I. Băieșu (Ion Mihalache)

Ion I. Băieşu (Ion Mihalache), prozator, dramaturg, scenarist, publicist (2 ianuarie 1933 – 21 septembrie 1992, New Jersey, Statele Unite ale Americii, S.U.A.), fiul lui Ion Mihalache şi al Auricăi Cârciu, agri- cultori, s-a născut în satul Băieşti, comuna Aldeni. Şi-a luat pseudonimul literar după numele satului natal, onomastic legalizat la 9 martie 1967, când i se aprobă schimbarea numelui din Mihalache în Băieşu.

A urmat cursurile şcolilor primare din Băieşti şi Popeneţi (1940-1944) şi Liceul Comercial de băieţi din Buzău (1944-1951). Ca elev, a frecventat Cenaclul „Alexandru Sahia” din Buzău. Remarcat pentru talentul său, a fost trimis să urmeze Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” (1951-1952). A debutat cu versuri în anul 1951, la „Viaţa Buzăului” (prima serie, 1949-1964). Din anul 1952 a fost redactor la revista „Albina”, iar între 1952-1958, redactor la „Scânteia tineretului”. În paralel, a fost student la Drept şi Filosofie şi apoi la Filologie, pe care le-a absolvit în anul 1961.

A debutat editorial în 1956 cu schiţe, sub titlul Necazuri şi bucurii. Între anii 1962-1964 a fost redactor, apoi redactor-şef adjunct la „Scânteia tineretului”, şi redactor şef al revistei „Amfiteatru” (1966-1968). În anul 1969 a fost destituit din funcţie, dedicându-se în exclusivitate literaturii şi publicisticii, ca liber profesionist. În 1965 a publicat culegerea de nuvele Suferau împreună şi ciclul pentru televiziune Iubirea e un lucru foarte mare sau Câteva minunat de povestiri despre Ţanţa şi Costel (1967).

A scris numeroase cărţi, dintre care amintim: Umor (1970); Pompierul şi opera (1976); Dragoste bolnavă (1980); Balanţa (roman, 1985, 2011, ediţie necenzurată); Tristeţea vânzătorului de sticle goale (1992). Din dramaturgia sa reţinem: Vinovatul (1968), Presul (1970), Cine sapă groapa altuia (1974), Chitimiţa (1975), În căutarea sensului pierdut (1979). În anul 1970 a obţinut Premiul „Ion Luca Caragiale” al Academiei Române pentru dramaturgie, iar în 1979, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul În căutarea sensului pierdut. Uniunea Scriitorilor îl recompensează şi în anii 1968 şi 1973, iar în anul 1978 a fost premiat de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. Ca scenarist a obţinut Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România/A.C.I.N. (1976, pentru Mere roşii şi în 1979, pentru Omul care ne trebuia); şi Premiul Uniunii Cineaştilor din România / U.C.I.N. în 1992 - in memoriam.

Adrian Alexandru Badea

Adrian Alexandru Badea, preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România / A.O.Ş.R., s-a născut la 7 februarie 1946, părinţii săi fiind buzoieni. Copilăria şi vacanţele le-a petrecut în casa bunicilor din Buzău. A urmat din clasa I până în a XI-a cursurile Liceului „Mihai Viteazul” din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anul 1963, şi ale Universităţii „Politehnica” Bucureşti, Facul- tatea de Energetică, încheiate în anul 1968. Adrian Badea a obţinut în anul 1973, la Institutul Energetic din Moscova, titlul de doctor inginer în domeniul transferului de căldură. Activitatea didac- tică a desfăşurat-o în întregime în Universitatea Politehnica Bucureşti, unde a îndeplinit funcţiile de director de departament, decan, prorector şi o scurtă perioadă rector.

Este conducător de doctorat, calitate în care a îndrumat şi coordonat 51 de doctori în ştiinţe, dintre care 11 în cotutelă cu universităţi importante din Franţa şi Italia. A fost director al Şcolii Doctorale de Energetică a Universitatea Politehnică din Bucureşti, de la înfiinţare până în anul 2018. Din anul 2003, timp de 11 ediţii, a fost Preşedintele Conferinţei Internaţionale de Energie – Mediu. A fost vicepreşedinte al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor Diplomelor şi Certificatelor Universitare, şi al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice. În anul 2007 a fost ales preşedinte al secţiei de Ştiinţe inginereşti, iar în anul 2012 vicepreşedinte al A.O.Ş.R., devenind în 2016 preşedinte.

Este comandor al Ordinului Meritul de România, al Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio şi al Ordinului „Pro Scienta et Innovatio”. Este decorat cu Ordinul Meritul pentru Învăţământ. Este Doctor Honoris Causa la Universităţile „Valahia” şi „Andrei Şaguna”. Principalele domenii de cercetare abordate au fost: transferul de căldură, instalaţiile termice, casele cu consum redus de energie, valorificarea deşeurilor urbane şi a biomasei, captarea bioxidului de carbon, decontaminarea solurilor ş.a. Activitatea de cercetare a fost valorificată în 23 de cărţi/monografii şi 11 cursuri universitare; 83 de lucrări publicate în reviste sau în proceedings-uri, cotate ISI cu 733 de citări (h-index 14 ); 131 lucrări indexate în baza de date SCOPUS (1376 citări, h index 21); 265 lucrări indexate în Google Academic (2205 citări, h-index 25; h10 index 51), peste 170 de comunicări ştiinţifice la conferinţe naţionale şi internaţionale.

Florica Cristoforeanu

Florica Cristoforeanu (16 mai 1886, Râmnicu Sărat - 1 martie 1960, Rio de Janeiro), cântăreaţă de operă, operetă şi lied, fiica lui Vasile Cristoforeanu, primar al Râmnicului Sărat, şi al Annei Rossi, dintr-o familie de vechi cărturari şi artişti italieni, a fost îndrumată de mama sa, interpretă a unui vast repertoriu de canţonete, dar şi de tatăl său, cunoscător a nenumărate melodii populare româneşti.

Florica a debutat la 9 ani într-un concert public în oraşul natal. A absolvit cursurile liceale la Bucureşti, unde l-a avut ca profesor de limba română pe Ioan Slavici, la îndemnul căruia a participat ca solistă vocală, pianistă sau dirijoare de cor, la cele mai multe dintre manifestările muzicale organizate la acea vreme în Bucureşti.

În 1903 a plecat în Italia la un unchi al mamei, şi s-a înscris la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano, pe care l-a absolvit în anul 1907 cu medalia de aur. Revenită pentru o vreme în ţară, a susţinut numeroase concerte la Bucureşti şi Râmnicu Sărat (primăvara anului 1907, septembrie 1910, 24 mai 1925, în scopul de a strânge fonduri pentru ridicarea unui bust în memoria tatălui său). A plecat în Italia şi a fost angajată la Compania de operetă „Capodistria” din Trieste, fiind distribuită în 1908 în rolul titular din Lucia di Lammermoor.

A cântat pe scenele unor renumite teatre din Milano, Neapole, Bologna, Genova, Parma, Torino şi a făcut turnee în Suedia, Norvegia şi Danemarca. Din 1911 a fost primsolistă în trupa de operetă condusă de Constantin Grigoriu, cu care a efectuat turnee prin ţară, dar în 1913 a revenit în Italia ca director al trupei de operetă „Citta di Milano”. Din 1922 s-a dedicat operei, fiind angajată prin concurs la renumitul „Scala” din Milano, unde a lucrat sub bagheta unor iluştri dirijori, printre care marele Arturo Toscanini. Interpretarea rolului Cio-Cio San din Madam Butterfly o cotează ca pe una dintre marile cântăreţe lirice ale lumii. În cei peste 50 de ani de activitate, a cântat pe aproape toate marile scene din Europa şi America.

Din 1924 şi până la retragerea din teatru în anul 1940 (după un grav atac de angină pectorală), a fost prezentă şi la majoritatea stagiunilor Operei Române din Bucureşti. Căsătorită cu un italian, îşi păstrează numele care o consacrase şi-şi amintea de meleagurile natale, cu nostalgia cărora s-a stins din viaţă în 1960. Înainte de a muri a scris un volum de Amintiri, care s-a tradus şi publicat la Editura Muzicală în anul 1964.

Dumitru Gh. Mănoiu

Dumitru Gh. Mânoiu, doctor inginer, profesor şi expert în Inginerie Chimică, s-a născut la 29 aprilie 1947, în satul Ţega, comuna Pânătău, judeţul Buzău. A urmat şcoala primară în satul natal, Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti pe care a absolvit-o cu Magna Cum Laude în 1970. În anul 1979 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Inginerie Chimică la Tokyo Institute of Technology, unde devine şi profesor asociat. În 1996, la Universitatea din Barcelona, obţine diploma de Expert în Management.

A funcţionat ca cercetător ştiinţific şi apoi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetări pentru Rafinării şi Petrochimie Ploieşti, unde a fost preşedinte de Consiliu Ştiinţific şi şef Secţie Cercetare Catalizatori şi Procese Catalitice, institut unde a obţinut cel mai înalt grad ştiinţific, cel de Cercetător Ştiinţific Principal Gradul I. A fost Director General la Rafinăria Vega, apoi succesiv, Director Cercetare-Dezvoltare, Director General, Vicepreşedinte şi Administrator al Grupului ROMPETROL (cel mai mare grup cu capital privat din România). În anul 2008 a devenit Director General şi Vicepreşedinte la compania multina- ţională Marine Resources Exploration International B.V., unde a pus bazele unei activităţi de pionierat în lume, respectiv de explorare, extracţie şi prelucrare a resurselor energetice alternative de pe fundul Mării Negre.

A descoperit noi resurse minerale de importanţă economică excepţională şi a elaborat cel mai mare proiect european din domeniul energetic şi chimico-metalurgic, cu 8 brevete noi. În paralel a fost atât profesor asociat la Universitatea din Ploieşti, Universitatea Politehnică Bucureşti şi Tokyo Institute of Technology, cât şi consultant şi coordonator naţional şi internaţional pentru numeroase programe de implementare, modernizare şi restructurare în industria de prelucrare a ţiţeiului şi petrochimie, producţia de carburanţi sau biocarburanţi şi catalizatori industriali.

Este membru ales al: Japan Zeolite Association; International Zeolite Association; European Catalyse Society; Societatea Română de Cataliză şi membru al New York Academy of Sciences. Pentru activitatea de cercetare inovativă în diverse domenii şi a meritelor sale ştiinţifice, a fost ales Expert UNESCO în Inginerie Chimică, i s-a acordat trofeul „Sun of Gold to Excellence”, titlul de Man of the Year and Medal of Honor acordat de International Biographical Centre Cambridge, Anglia şi este inclus în Dicţionarul Cei mai renumiţi intelectuali ai secolului XX, editat de către International Biographical Centre Cambridge-Anglia. Este autor şi coautor a peste 100 de studii şi comunicări ştiinţifice şi a elaborat 35 de brevete.

Ion Murgescu

Ion Murgescu (27 martie 1846 - 5 martie 1913), viceamiral, s-a născut la Buzău. După absolvirea liceului, s-a dedicat carierei militare, orientându-se spre marină și prezentându-se în martie 1864, la concursul organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Școala Navală din Brest (Franța). A reușit la examen și la 1 august 1864, a fost înmatriculat la respectiva școală. A obținut rezultate deosebite și a absolvit cu gradul de sublocotenent (1866). A fost avansat: locotenent (1869), căpitan (1871), maior (1875), locotenent colonel (1 decembrie 1877), colonel (1881) și general de brigadă (1893).

În 1870 are secund pe nava „Ștefan cel Mare”, iar în 1874 a dus la Toulon, primul vas românesc de război, „Fulgerul”, primind pentru aceasta decorația „Virtutea militară”. A pregătit numeroși ofițeri și soldați marinari și, totodată, și-a completat experiența și cultura militară. În Războiul de Independență (1877-1878), cu gradul de maior, a fost comandantul șalupei „Rândunica”, cu care, în noaptea de 13/14 mai 1877, în atacul cu torpile asupra escadrei otomane ce staționa în canalul Măcinului (ce intenționa ca în zorii să bombardeze Brăila), a scufundat cu o torpilă „Whitehead”, cuirasațul turcesc „Seife”. În urma acestui succes, escadra turcească s-a retras la gurile Dunării, ușurând astfel trecerea armatelor rusești în Dobrogea. A asigurat, totodată, trecerea armatei române peste Dunăre, la Corabia și Turnu Măgurele, iar în octombrie, a blocat două monitoare turcești, în zona Vidin. A contribuit cu marinarii săi, la construirea unui fort dotat cu 5 tunuri, cu care a bombardat una din pozițiile turcești, la Rahova și Coslodui, obligând pe apărători să se retragă spre Vidin. A asigurat și transportul trupelor care au ocupat reduta și paza portului Rahova. A trecut la Calafat, unde a preluat comanda flotilei și a trupelor de acolo. A fost decorat cu ordinul rus „Sfântul Vladimir”.

După război, în 1879, maiorul Ion Murgescu a fost numit director al Arsenalului Flotilei și a continuat activitatea de pregătire a marinarilor români, iar în 1888 a supravegheat lucrările noilor comandate de România, la șantierele navale din Austria, Franța și Anglia (un crucișător, 3 canoniere, 3 torpiloare și 20 torpile automobile). A fost numit comandant al Flotilei Române (1888 - 1898) și al Marinei Militare (din 1898), cu gradul de general de brigadă și apoi, de viceamiral (din 1911), grad creat pentru prima dată la noi. A fost inspector general al Marinei Militare și director superior al Marinei, în Ministerul de Război. În 1892, prin crucișătorul „Mircea” (primul elev cu acest nume) și crucișătorul „Elisabeta”, a luat parte la serbările organizate cu prilejul aniversării a 400 de ani de la descoperirea Americii.

Gherasim Constantinescu

Gherasim Constantinescu, academician, profesor doctor docent, viticultor (22 martie 1902, Cişmeaua Văruită, Basarabia - 3 iulie 1979, Bucureşti), a efectuat în 1923, ca student, stagiul de practică la Pepiniera viticolă Pietroasa. A revenit aici în 1927, după absolvirea Şcolii Superioare de Agricultură de la Herăstrău, ca inginer specialist viticol şi a lucrat acolo până în 1937, din 1929 fiind şi şeful instituţiei Via Experimentală Pietroasele. Din 1932 a condus şi Şcoala specială de pivniceri, prima de acest fel din ţară.

S-a specializat în Franţa, la Universitatea din Montpellier (1928-1929) şi Italia, la Staţiunea experimentală viticolă italiană de la Conegliano. În 1941 şi-a luat doctoratul în viticultură cu teza: Studii comparativ al varietăţilor de viţă braghina şi negru vârtos la Via Experimentală Pietroasa-deal şi Pepiniera Istriţa-şes din judeţul Buzău, iar în 1954 a devenit doctor docent. A fost profesor la Facultatea de Agronomie din Timişoara (1945-1948) şi la Institutul Agronomic din Bucureşti (1948-1972). În acelaşi timp a fost şi director al Secţiei de viticultură din cadrul Institutului de Cercetări Agronomice, director ştiinţific al Institutului de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie de la Valea Călugărească. La Pietroasele şi-a făcut ucenicia de viticultor şi şi-a definitivat profilul de om de ştiinţă, iniţiind cercetări pe plantaţie ampelografică de concurs, cu 12 soiuri româneşti şi 12 străine, coordonând şi activitatea de triere a soiurilor şi alegerea celor mai bune combinaţii între altoi şi portaltoi.

Rezultatele acestor cercetări s-au materializat prin apariţia unor colecţii de vinuri pe soiuri şi combinaţii între soiuri, vinuri de renume astăzi: Tămâioasa de Pietroasele, Cabernet, Riesling, alături de renumita Grasă de Pietroasele. A coordonat, de asemenea, şi cercetările pentru soiurile de masă, evidenţiindu-se Muscatul de Hamburg şi Afuz-Ali, rezultate fiind folosite pentru redactarea unor valoroase lucrări ştiinţifice în domeniul viticulturii şi în special studii de ampelografie, inclus în tratatul Ampelografia R.S.R. (8 volume). Este autor a numeroase lucrări privind: probleme de selecţie şi ameliorare în domeniul agrotehnicii viţei de vie; protecţia plantelor; vinificaţie; şi de articole şi studii publicate în „Drumul Nou”, „România Viticolă”, „Revista Agricolă” ş.a.

A fost membru corespondent al Academiei Române (2 iulie 1955), titular din 21 martie 1963 al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, şi membru corespondent al Academiei italiene della Vite ed el vino-Siena.

Gheorghe I. Munteanu-Murgoci

Gheorghe I. Munteanu-Murgoci, academician, considerat unul dintre marii geologi ai lumii (20 iulie 1872 - 5 martie 1925, Bucureşti), fiu de păstori din Bisoca, Buzău (tatăl, Radu Manolache, crescător de oi, şi mama, Justina, născută Olteanu), s-a născut pe drum, în timp ce familia sa se deplasa cu turmele, de la Buzău spre Balta Brăilei.

A obţinut licenţa în ştiinţe fizico-matematice la Universitatea Bucureşti (1892 - 1895), din 1894 fiind asistent la catedra de mineralogie a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, iar în 1896 a absolvit şi Şcoala Normală Superioară. După aceea, a urmat un curs de specializare la Viena (1897 - 1898) şi München (1899 - 1900), în 1900 obţinând doctoratul în Petrografie, la Universitatea din München. În 1904, efectuează o călătorie de studiu de opt luni în Anglia şi America, lucrând o vreme cu profesorul Hilgard din California.

Funcţionează ca profesor de fizică, chimie şi geografie la liceele „Petru şi Pavel” din Ploieşti (1902) şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1908), fiind primul doctor docent universitar în mineralogie din ţara noastră (1903), cu o lucrare despre chihlimbarul românesc: Zăcămintele succinului din România. A fost numit profesor de geologie şi mineralogie la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele (1908) şi la Catedra de mineralogie şi petrografie de la Şcoala Politehnică din Bucureşti (1920 - 1925), secţia Mine şi industrii. Împreună cu Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, a înfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene.

Este autor a peste 300 de lucrări ştiinţifice şi de manuale şcolare, în care pentru prima oară se tratează probleme fizice şi economico-geografice la scara întregului teritoriu al ţării, între acestea fiind şi primul manual de geografie al României, Geografia României pentru clasa a IV-a de gimnaziu (în colaborare), considerat prima monografie geografică a României. Legat sufleteşte de judeţul Buzău, a realizat cercetări privind cunoaşterea rezervelor de succin (chihlimbar), de pe Valea Bâsiciului, Valea Colţilor, Valea Boulii, Valea Alunişului şi alte zone din judeţul Buzău şi a desfăşurat o bogată activitate culturală, economică şi sportivă, fiind unul din întemeietorii cercetăşiei şi ai „Societăţii Turiştilor din România”, înfiinţată în 1903 la Cătina - Buzău, prima de acest gen din România.

În 1914 şi 1915, în colaborare cu inginerul O. N. Opriş, a realizat lucrarea Studii hidrologice în jurul oraşului Râmnicu Sărat, pe baza căreia s-au efectuat lucrări de captare a apei potabile în zona Cacova-Răducăneşti, pentru alimentarea cu apă a oraşului.

Din 1923 a devenit membru corespondent al Academiei Române, fiind totodată membru corespondent al academiilor din Franţa, Austria şi Cehoslovacia.

Adrian Florin-Miroiu

Adrian-Florin Miroiu, membru corespondent al Academiei Române, profesor universitar doctor, s-a născut pe 20 august 1954 în oraşul Buzău. A absolvit în urbea natală Şcoala Generală nr. 6 în anul 1969 şi Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” în 1973, respectiv Facultatea de Filosofie la Universitatea Bucureşti (1978). Este doctor în Filosofie din anul 1987. A urmat stagii de specializare în domeniile: logică, filosofie politică, politici publice, la Oxford University (1991-1994); Cornell University (1994-1995); Universitatea degli Studi „La Sapienza” (1996).

A fost profesor la Liceul Industrial nr. 9 Bucureşti (1978-1985); redactor la Editura Politică (1985-1989); redactor şef la Editura Humanitas (1990); conferenţiar universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti (1991-1995); profesor universitar, Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti (din 1995) şi decan al acesteia (1993-1995); conducător de doctorat (din 1996). Din 2001 este profesor de ştiinţe politice în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti, la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative/S.N.S.P.A. În perioada 2001-2005 a fost decan al Facultăţii, iar între 2008-2012 a fost Preşedinte al S.N.S.P.A.

A fost, de asemenea, director general în Direcţia Generală Învăţământ Superior şi Cercetare Ştiinţifică Universitară din Ministerul Educaţiei Naţionale (1995-1997); director al Agenţiei Naţionale Socrates (1998-1999); Secretar de Stat pentru Învăţământul superior în Ministerul Educaţiei Naţionale (1999-2000); preşedinte al Comisiei de ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi ştiinţe militare (2020-2023) din Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare; preşedinte al Consiliului Naţional de Finanţare a Învăţământului Superior (2011-2015); membru în Consiliul Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior/A.R.A.C.I.S. (2006-2009) şi vicepreşedinte al A.R.A.C.I.S. (2009-2013).

A publicat 14 cărţi de autor, a editat 10 volume precum şi zeci de articole în reviste ştiinţifice şi de cultură, din ţară şi din străinătate, în volume colective.

Pentru meritele sale, în 1995 a primit Premiul „Mircea Florian” al Academiei Române. În anul 2021 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

David-Andrei Vlad

David-Andrei Vlad s-a născut la data de 28 octombrie 2005 în orașul Buzău. A urmat cursurile primare și gimnaziale la Școala nr. 11 Buzău. Încă din anii de gimnaziu s-a remarcat la concursuri și olimpiade naționale. Pasionat de biologie, fizică, chimie și geografie, a obținut rezultate notabile la competiții din aceste domenii.

Printre acestea se numără premiul I la Concursul Național de Biologie „George Emil Palade” și mențiunea și medalia de argint la Olimpiada Națională de Fizică din clasa a VI-a (2017-2018). În clasa a VII-a (2018-2019) a câștigat premiul I la Olimpiada Națională de Biologie, mențiune și medalie de argint la Olimpiada Națională de Fizică și mențiune la Concursul Național de Chimie „Raluca Ripan”. În anul 2020 a absolvit Școala Gimnazială nr. 11 ca șef de promoție, cu media 10.

În același an a început cursurile liceale la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. A participat la numeroase concursuri și olimpiade, în clasa a X-a (2021-2022) reușind performanța de a participa la etapa națională a patru olimpiade diferite. A obținut premiul I la Olimpiada Națională de Biologie, mențiune și medalie de argint la Olimpiada Națională de Fizică și mențiune la Olimpiadele de Chimie și „Științele Pământului”.

Tot în acel an s-a calificat în loturile lărgite ale României pentru Olimpiadele Internaționale de „Științele Pământului” și Biologie. La Biologie s-a calificat în lotul restrâns și a reprezentat România la Olimpiada Internațională de Biologie din Armenia (2022), unde a obținut medalia de bronz. În clasa a XI-a (2022-2023) a obținut premiul al II-lea la etapa națională a Olimpiadei „Științele Pământului”, s-a calificat de pe prima poziție în loturile României pentru olimpiadele internaționale de Biologie și „Științele Pământului” și a reprezentat cu onoare țara.

La Olimpiada Internațională de Biologie, desfășurată în Emiratele Arabe Unite (2023), și-a îmbunătățit performanța din anul precedent, obținând medalia de argint, iar la Olimpiada Internațională „Științele Pământului” (2023) a obținut două medalii de aur, atât la proba principală a olimpiadei, cât și la o probă opțională de proiect de cercetare. Lucrarea echipei sale a fost remarcată de comisia de evaluare ca fiind realizată și prezentată excepțional.

Ca o recunoaștere a rezultatelor de pe parcursul anilor, la „Gala Științelor” organizată de Inspectoratul Școlar Județean Buzău în colaborare cu Asociația „Chem-Bio-Phy” a primit trofeul „Cel mai bun fizician” (2019), trofeul „Științele Pământului” și trofeul „Cel mai bun biolog” (2022 și 2023). De asemenea, conducerea Colegiului „Bogdan Petriceicu Hasdeu” i-a acordat titlul de „Hasdeian de onoare” în anul 2023, fiind primul elev care primește această distincție.

Gheorghe Iordache Tattarescu

Gheorghe (Iordache) Tattarescu (1820, Focşani - 24 octombrie 1894, Bucureşti), pictor crescut şi educat la Buzău, după moartea părinţilor, alături de fratele său Dumitru, fiind luaţi aici de unchiul lor Nicolae Teodorescu, refugiat cu familia din cauza ciumei. A început să picteze în anul 1827, ajutându-l pe unchiul său, zugrav de biserici, să picteze Biserica „Sfinţii Apostoli” a schitului Ciolanu.

Ca elev al Şcolii de zugravi de subţire de la Buzău, îşi însuşeşte tehnica de preparare a lucrărilor, cele două desene realizate de el, datate 1832, demonstrând preocuparea pentru portret, domeniu în care va excela mai târziu.

În 1837, în urma examenului final, a fost declarat absolvent, continuând să lucreze cu unchiul său, între lucrările de pictură realizate de ei fiind cea a Mănăstirii Răteşti (1844). A lucrat, totodată, icoane şi portrete (ale episcopilor Filotei şi Chesarie, al paşoptistului Costache Conicescu, un auto-portret ş.a.). Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, a obţinut o bursă de studii la Academia di San Luca din Roma (1845-1851), având ca recomandare certificatul de studii al şcolii buzoiene.

La Roma a realizat una din primele lucrări în ulei, Monumentul lui Lysicrate din Atena, o scenă din Romeo şi Julieta, lucrând peste 60 de copii după operele unor mari maeştri. A efectuat totodată călătorii de studiu la celebre galerii de artă din Europa, dar în 1852 a revenit în ţară şi a vizitat locuri şi aşezări din judeţul Buzău, inspirându-se pentru multe din viitoarele sale creaţii.

În anul 1859 a fost numit profesor de desen la Colegiul „Sfântul Sava” şi apoi la Liceul „Matei Basarab”, iar în anul 1860 a fost însărcinat să întocmească un „Album naţional” al priveliştilor şi monumentelor istorice din ţară şi afirmă ca peisagist. La 5 octombrie 1864 a întemeiat împreună cu Theodor Aman învăţământul artistic românesc, prin Şcoala de Belle-Arte (unde a fost profesor, dar şi director în perioada 1891 - 1894) aducându-şi o merituoasă contribuţie şi la crearea şi fondarea Ateneului Român.

A susţinut expoziţiile colective, fiind unul din membrii activi ai expoziţiei „Amicii Belle-Arte” (1873) şi a realizat: compoziţii alegorice cu subiect revoluţionar şi patriotic (Lupta din Dealul Spirii, România scuturându-şi lanţurile sclaviei); portrete de personalităţi (Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru); peisaje; picturi bisericeşti de factură academică; şi mari icoane de catapeteasmă pentru Biserica „Sfinţii Apostoli” a Mănăstirii Ciolanu (Iisus Hristos, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul).

Dragoș Petrescu

Dragoș Petrescu, antreprenor, doctor în ştiinţe aerospaţiale, s-a născut în localitatea Padina, din judeţul Buzău pe 16 ianuarie 1971. A urmat Şcoala Generală nr. 1 din Padina, Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău şi a absolvit Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi în anul 1995, iar Masterul în 1996, ambele ca şef de promoţie. Este doctor în Tehnologie Aerospaţială la Deakin University Melbourne, Australia, din anul 2004; Master of Business Administration la The Wharton School, Pennsylvania, în Statele Unite ale Americii, din 2016.

Are o activitate profesională complexă, cu preocupări în industria spaţială, aerospaţială şi de apărare (structuri şi sisteme de propulsie), în Australia dezvoltând infrastructură portuară, terestră şi de minerit sustenabil. A construit 4 companii tehnologice cu activitate majoră în 71 de ţări, pe 6 continente. Este Director Executiv/CEO şi membru în Consiliul de Administraţie al câtorva multinaţionale din diverse sectoare: aerospaţial, energie convenţională şi regenerabilă, apărare, minerale, manufactură, textilă, producţie de filme, cosmetice sau biotehnologie. A fondat şi dezvoltat holdingul Alina Industries, cu 11 divizii de afaceri globale.

Invenţiile şi inovaţiile sale se regăsesc în 19 industrii, multe dintre ele comercializate/achiziţionate de Fortune 100 ce are produsele lansate pe diverse pieţe. Partenerii săi principali includ Volkswagen Group (Audi, Bugatti, Lamborghini, MAN), Volvo, Mercedes Benz, Toyota, consorţiul Mitsubishi, John Deere, GoogleX, NI, Intel, ABB, Porsche, Schneider Electric, Sthil/IDT, Hyundai, Caterpillar, Hoya, Boeing, SES, Dassault Systèmes, Raytheon, Lockheed Martin, BAE, Tesla, Texas Instruments, pentru: Semiconductori Inteligenţi Artificială, aplicaţii şi platforme Artificial Intelligence/A.I.; finanţare, Gigafactory vehicule electrice (90% inovaţie în materie şi structuri ţin baterie, sistem de management al acestuia, producţia integrată a vehiculului, motor electric şi transmisie, anvelope, software).

Este colaborator pentru SpaceX, N.A.S.A./National Aeronautics and Space Administration, agenţii spaţiale naţionale şi principalii furnizori ai industriei de apărare N.A.T.O./North Atlantic Treaty Organization. Locuieşte cu familia în Melbourne, având rezidenţă în Dubai şi Singapore.

Cezar Dumbravă

Cezar Dumbravă, profesor de chimie, s-a născut la 8 ianuarie 1943, în comuna Dersca, judeţul Botoşani, unde tatăl său era preot, iar mama învăţătoare. După finalizarea cursurilor primare şi gimnaziale în comuna natală, a urmat Şcoala medie mixtă din oraşul Siret (1956 - 1960) şi Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, absolvită în anul 1965.

Ca urmare a fost repartizat de către Comisia Centrală, profesor de chimie la Şcoala Medie nr. 1 din Buzău, actualul Colegiu Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. Aici a predat timp de 42 de ani, până în anul 2007, când s-a pensionat. În aceşti ani şi-a susţinut examenele pentru obţinerea definitivatului şi a gradelor didactice I şi II. După evenimentele din decembrie 1989, a fost director al acestei instituţii între 20 ianuarie 1990 - iunie 1995.

Dascăl dedicat profesiei, s-a străduit ca elevii săi să fie remarcaţi la olimpiadele naţionale şi internaţionale de chimie, să fie admişi între primii la facultăţile care aveau la probele de admitere chimia. Pe plan internaţional, elevii pregătiţi de profesorul Cezar Dumbravă (între ei şi academicianul Marius Andruh) au obţinut 7 medalii. Pe lângă activitatea la catedră, Cezar Dumbravă a fost: profesor metodist la disciplina Chimie în cadrul Inspectoratului Şcolar al judeţului Buzău; membru în Consiliul consultativ al profesorilor de chimie; membru în cadrul Comisiei naţionale pentru elaborarea programei de chimie. A desfăşurat o intensă activitate de evaluare pentru modulele alternative de chimie pe plan naţional şi a susţinut numeroase referate şi comunicări ştiinţifice în cadrul Societăţii Naţionale de Chimie.

Pentru activitatea sa didactică, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului i-a acordat de două ori titlul de Profesor evidenţiat (1979, 1985), iar Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Diploma de Merit pentru rezultatele deosebite obţinute la concursurile şi olimpiadele internaţionale şi Diploma „Gheorghe Lazăr” clasa I pentru rezultatele remarcabile obţinute în educarea şi formarea tinerilor. La aniversarea a 85 de ani de la înfiinţarea Societăţii de Chimie din România a primit Diploma de Onoare şi Medalia jubiliară a Societăţii de Chimie pentru întreaga activitate. În anul 2000, de Ziua Naţională a României, profesorul Cezar Dumbravă a fost decorat de către Preşedintele României, cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler.

Este căsătorit din 17 mai 1965 cu colega sa de grupă Maria (Murariu) şi au doi copii: Manuela-Cristina, medic internist în Boston (S.U.A.) şi Mugurel-Cătălin, medic ATI în Franţa.

Adina-Paula Moscu

Adina-Paula Moscu (Alexandra-Paula Gh. Moscu, 3 martie 1908 - 27 noiembrie 1979, Bucureşti), pictoriţă şi graficiană de şevalet, s-a născut la Buzău, fiind fiica scriitoarei Constanţa Marino-Moscu şi a magistratului Gheorghe Moscu.

A absolvit cursurile primare, secundare şi liceale la Buzău, înclinaţia pentru pictură fiind remarcată încă din această perioadă, apoi a urmat la Bucureşti Şcoala de Belle-Arte şi studii de specializare la Paris (între 1929 – 1930, cu Jean Pierre Laurence şi Paul Albert Laurence pictura, şi cu André Dessarois, gravura). A debutat în 1926 la Buzău la Salonul Oficial, iar la 2 septembrie 1928 a organizat în oraşul natal, la Sala Jecu, prima expoziţie personală. În decembrie 1928 a expus la Căminul Artelor din Bucureşti, fiind prezentă din nou în 1929 cu mai multe lucrări apreciate de public şi critică (inclusiv de Nicolae Tonitza). În 1930, 1931, 1932 şi 1933 a fost invitată la Paris, unde a expus o suită de peisaje din Buzău, pentru desenele realizate în 1933 fiind distinsă de Academie de Belle-Arte din Paris cu Marea Medalie.

În 1935 a revenit la Buzău, unde a expus lucrări efectuate pe Valea Slănicului, la Lopătari şi Mocuariu. Continuă să realizeze peisaje, portrete, desene cu tematică diversă şi caricaturi, prezentate în expoziţiile bucureştene din 1937 şi 1965. Tot la Bucureşti, între 7 - 28 februarie 1939, a avut loc în organizarea Secretaratului Presei şi Propagandei o expoziţie colectivă de pictură şi grafică la care au fost prezenţi şi buzoienii Gori Mircescu, cu Peisaj de la Brăeşti, Adina-Paula Moscu Melinte, cu Ţăran din Neamţ şi Ţăran din Lopătari şi Alexandru Moscu, cu Ţărancă din judeţul Buzău şi Vârful Nehoiu Buzău.

Membră a asociaţiilor artistice „Tinerimea artistică”, „Grupul nostru”, a fost numită în 1950 profesoară la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” şi membră în comitetul de conducere al Uniunii Artiştilor Plastici/U.A.P.

A fost premiată la Salonul Oficial al Moldovei, a primit Premiul „Conte” la Salonul de toamnă din Paris, medalii şi menţiuni la Salonul artiştilor francezi şi la concursurile „Eminescu” şi „Pușkin”, obţinând Premiul de Stat al României în 1951.

Înaltpreasfințitul Părinte Cirprian (Spriridon)

Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian (Spiridon), Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, s-a născut la data de 19 aprilie 1965, din părinţii Ecaterina şi Constantin Spiridon, în satul Suhuleţ, comuna Ţansa, judeţul Iaşi. La Botez a primit numele Cezar. Între anii 1982 - 1987 a urmat cursurile liceale la Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău, iar între anii 1988 - 1992, după ce a efectuat serviciul militar, a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universităţii din Bucureşti.

În ziua de 13 septembrie 1992, a fost tuns în monahism, la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, iar a doua zi, pe 14 septembrie, cu prilejul Înălţării Sfintei Cruci, a fost hirotonit diacon de către Preasfinţitul Părinte Nifon Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal. Între anii 1992 - 1997 a urmat cursuri de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Aristoteleion” din Tesalonic – Grecia, unde a obţinut titlul de doctor în Teologie, iar în următorii doi ani, a urmat cursuri postdoctorale la Institutul Ecumenic „San Nicola” din Bari – Italia, specializarea Bizantinologie.

După finalizarea studiilor, în ziua de 21 mai 2000, a fost hirotonit ieromonah de către Preafericitul Părinte Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei, şi hirotesit protosinghel de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. După doi ani, în ziua de 22 septembrie 2002, a fost hirotonit arhiereu de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, la Catedrala „Sfântul Spiridon” - Nou din Bucureşti. Timp de mai bine de un deceniu, în perioada 2002-2013, a îndeplinit funcţia de Episcop vicar patriarhal, cu responsabilităţi de coordonare a sectoarelor Relaţii Externe Bisericeşti şi Interreligioase; Teologic Educaţional; Social Filantropic; Patrimoniu Cultural Bisericesc şi Cancelaria Sfântului Sinod, îndeplinind şi funcţia de Secretar al Sfântului Sinod (2009 – 2013). Totodată, a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în Comisia mixtă de Dialog Teologic între Biserica Romano Catolică şi Biserica Ortodoxă; în Conferinţa Panortodoxă Presinodală; şi în Comisia Interortodoxă pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox.

În ziua de 28 februarie 2013 a fost ales în demnitatea de Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, fiind întronizat, la data de 10 martie 2013, în Catedrala Arhiepiscopală „Înălţarea Domnului” din municipiul Buzău. Astfel, de aproape 12 ani, desfăşoară o bogată activitate pastoral-misionară, administrativ gospodărească, social-filantropică, cultural-educaţională, sacramental-liturgică şi duhovnicească, pentru prosperitatea Bisericii strămoşeşti şi pentru folosul sufletesc al clerului şi drept-credincioşilor creştini din istorica Eparhie de la Curbura Carpaţilor.

Este autor a numeroase traduceri din limba greacă, studii de teologie, articole şi predici, publicate în revistele centrale şi eparhiale bisericeşti.

Vlad Vintilă Vodă

Vlad Vintilă Vodă, Domnitor al Ţării Româneşti, (septembrie 1532 - septembrie 1534; noiembrie 1534 – iunie 1535) a fost fiul lui Radu cel Mare şi al doamnei Cătălina.

Cercetări temeinice recente au demonstrat că este buzoian din satul Sărata, judeţul Buzău, zonă unde a avut moşii şi în 1532 a construit o mănăstire. De altfel, Vintilă apare prima dată menţionat în documentele interne, boier fiind, într-un act din 12 septembrie 1523, emis de Vladislav al II-lea, ca Vintilă stolnic, ginerele Neacşei, care împreună cu rudele sale din partea soţiei se judeca pentru satul Cislău din actualul judeţ Buzău. Apoi este menţionat ca fiind mare portar într-un act fără dată de la începutul domniei fratelui său Radu de la Afumaţi, când i se întăresc mai multe moşii în urma unui proces, toate în judeţul Buzău, ce le moştenise de la socrul său Neagu Bragă (datorită acestuia, Vlad Vintilă mai apare în actele ulterioare ca Bragă Voievod), boier cu un întins domeniu feudal.

De altfel, o serie de documente atestă că deţinea proprietăţi pe valea superioară a Slănicului, la Izvoru Dulce (Fureşti), Brăgeşti (Vintilă Vodă), Crăpeşti (Cărpiniştea), Câmpulungeanca. Reprezentant al ramurei Drăculeştilor din familia domnitoare a Basarabilor, neam permanent sprijinit de puternicii boieri buzoieni, în mod surprinzător a fost ajutat iniţial pentru urcarea pe tron, de către boierii craioveni, protectorii ai ramurei rivale, Dăneştilor.

Aceştia din urmă au încercat ulterior răsturnarea sa, urmată de o sângeroasă represiune, Vintilă consolidând-şi poziţia cu sprijinul boierilor buzoieni. Apoi, căzută boieri, între care logofătul Vâlsan şi spătarul Dragomir, au început din nou să uneltească, sprijiniţi şi de Aloisio Gritti, fiul dogelui Veneţiei. Complotiştilor li se alătură şi cumnatul domnitorului Momce, Vintilă Vodă fiind dus la o vânătoare special organizată în pădurea Leamna de la Bucovăţ, pe malul Jiului. Înmormântat iniţial la Craiova, trupul său a fost ulterior adus la mănăstirea ctitorită de el la Vintilă Vodă (Menedic, ridicată în 1532, unde a funcţionat şi prima şcoală înfiinţată în această zonă a ţării, lăcaş care nu s-a păstrat, pe locul acesteia episcopul Chesarie rezidind o altă mănăstire, terminată la 26 octombrie 1846), unde-şi ridicase şi o împunătoare cetate, astăzi dispărută (s-au efectuat cercetări arheologice care au permis stabilirea amplasamentului şi alte date despre acest impunător edificiu medieval). Tot la Menedic a fost înmormântată şi soţia sa Rada.

În timpul vieţii, Vlad Vintilă a făcut generoase donaţii aşezămintelor monahale din Muntele Athos, la mănăstirea Cutlumuş, de acolo păstrându-se o dveră brodată cu chipurile domnitorului, soţiei sale şi fiului lor Drăghici.

Petre M. Banița

Petre M. Baniţă, doctor în agronomie, specialitatea viti-cultură (6 aprilie 1926 - 3 august 2009), s-a născut în comuna Breaza, judeţul Buzău şi a absolvit Facultatea de Horticultură Bucureşti (1950). A devenit doctor în agronomie cu teza „Studiu ampelografic al portaltoiului Berlandieri x Ripparia Teleki 8 B la S.E.V Drăgăşani, selecţia clonului Drăgăşani 57” (1971).

Îşi începe activitatea la Staţiunea Experimentală Viticolă/S.E.V. Drăgăşani (1950 - 1961), la început ca cercetător, la laborator de material săditor viticol, din 1953 fiind secretar ştiinţific, iar din 1957 director. Transferat la nou înfiinţata staţiune Ştefăneşti-Argeş, lucrează ca director şi cercetător, din 1961 până în 1963. Recunoscut ca un bun organizator, în 1963 este transferat la Staţiunea Experimentală Viticolă/S.E.A. de la Institutul de Cercetări Horticole/I.C.H.V., apoi la Staţiunea Experimentală Horticola/S.E.H. Bechet-Dolj. În paralel, a fost conferenţiar (cu jumătate de normă), la disciplina Horticultură de la Facultatea de Ştiinţe Naturale din Craiova. Din 1966 a predat cursul de Ampelografie şi pe cel de Viticultură intensivă (1969 - 1971) în cadrul aceleiaşi facultăţi.

În anul 1977 a fost numit profesor la disciplina Viticultură (conducător de doctorat din 1986), în cadrul acestei facultăţi, unde a funcţionat până la pensionare (1992), când a rămas profesor onorific. În calitate de director la S.E.H. Bechet, mutată ulterior la Dăbuleni (1967 - 1994), a coordonat programul de valorificare superioară a nisipurilor, acordând viticulturii şi pomiculturii un rol predominant. Acum a participat activ la punerea în valoare a unui sistem ultramodern de irigaţii a nisipurilor din perimetrul Sadova - Corabia.

Are realizări remarcabile în ameliorarea viţei de vie, fiind autor a 2 cloni de portaltoi Drăgăşani 57 şi Drăgăşani 37 şi coautor al soiului Crâmpoşie selecţionată. În colaborare, a publicat peste 50 de lucrări de specialitate, dintre care se detaşează colaborarea la „Ampelografia R.S.R.”, 8 volume (1950 - 1970); „Viticultura generală şi specială” (1980); „Viticultura pe nisipuri” (1983). Lucrarea sa „Organizarea viţelor altoite în gospodăriile cultivate” (1963) este considerată cea mai valoroasă carte privitoare la pepiniera viticolă, cu soluţii tehnologice noi de producere a materialului săditor viticol.

A fost membru corespondent (1969) şi apoi titular (1990) al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, al Oficiului Naţional al Viei şi Vinului, al Societăţii Române a Horticultorilor şi a fost onorat cu diplome, premii şi distincţii, între care Ordinul Muncii, Steaua României sau Meritul ştiinţific. În legislatura 1996 - 2000 a fost deputat în Parlamentul României.

Costin Murgescu

Costin Murgescu (27 octombrie 1919, Râmnicu Sărat - 30 august 1989, Bucureşti), membru corespondent al Academiei Române, economist, jurist, gazetar, cercetător, diplomat, geopolitician, a fost fiul colonelului Ion C. Murgescu, care prima însărcinări în diversele oraşe ale ţării, astfel încât Costin a schimbat şcoala aproape în fiecare an.

La 16 ani a mers la Bucureşti, unde, obţinând o bursă de merit, a intrat la internatul liceului Matei Basarab. La 19 ani, îi apare prima carte, „Fragment ardelean: procesul Memorandumului”. Student la Facultatea de Drept, a fost mobilizat şi a plecat pe front în Războiul de Reîntregire Naţională (1941 - 1945). Obţine permisii ca să-şi dea examenele universitare, apoi licenţa. Grav rănit, a fost dus în Spitalul Militar Cluj unde a fost salvat.

În perioada 1944 - 1952 a fost redactor, apoi redactor-şef adjunct la ziarul „România liberă”. Din 1953 s-a dedicat în exclusivitate cercetării economice, lucrând la catedra de economie politică a Universităţii Bucureşti (1953 - 1956), iar în calitate de cercetător şi director adjunct al Institutului de Cercetări Economice al Academiei Române a îndrumat şi participat la elaborarea unor substanţiale volume de studii de istorie economică şi monografii ale unor economişti români şi străini. A obţinut titlul de doctor în economie şi premiul Academiei Române, devenind membru corespondent al acesteia (1964).

A fost reprezentant al României, cu grad de ambasador, şi preşedinte al Comitetului Economic şi Social/ECOSOC al Organizaţiei Naţiunilor Unite/O.N.U.; şef al Catedrei de economie politică a Universităţii din Bucureşti (1956 - 1965); consilier la Consiliul de Miniştri (1968 - 1974). În 1970 a reuşit să întemeieze Institutul de Economie Mondială al cărui director a fost până în ultima clipă.

A înfiinţat şi condus săptămânal „Viaţa Economică” (1963 - 1968), în paginile căruia a publicat, în 1964, un amplu studiu polemic la adresa teoriilor expansioniste sovietice ale economiistului Valev care atribuia României un rol eminent agrar. Articolul a avut un mare ecou naţional şi internaţional, fiind prima ieşire din alinierea impusă de Moscova, cercetătorul devenind o personalitate mondială în probleme de geopolitică şi globalizare.

Este autor al mai multor lucrări dintre care amintim: „Industria grea, pivot al reconstrucţiei României” (1947); „Cooperarea economică internaţională în cadrul ONU” (1967); „România şi promovarea principiilor cooperării economice internaţionale” (1970); „Criza economică mondială. Concept, dimensiuni, implicaţii” (1986). Lucrarea sa capitală „Mersul ideilor economice la români” (1987, 1990, 2024) este o lucrare de identitate naţională, postum apărând „Drumurile unităţii româneşti”, continuarea firească a acesteia.

Gheorghe Coman

Gheorghe Coman (8 septembrie 1925, Ploieşti - 9 august 2005), sculptor, membru fondator al Uniunii Artiştilor Plastici/U.A.P. (din 1950), preşedinte al Filialei U.A.P. Ploieşti (din 1951) şi al Filialei Buzău (din 1968), a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, seria 1945 - 1950.

Din 1949 a avut peste trei sute de participări la expoziţii anuale, bienale, internaţionale (Cehoslovacia - Praga în 1962, Polonia - Varşovia în 1971, şi Scoţia - Lumsden în 1992), interregionale, regionale, judeţene, colective şi de grup. A organizat trei expoziţii personale: Ploieşti (1965), Vălenii de Munte (1970) şi Lumsden (1992).

Este autor al unor valoroase lucrări de artă monumentală precum: bustul lui I. Luca Caragiale (Ploieşti); statuia lui Vasile Cârlova (Buzău - 1972); „Fântâna lui Mihai Viteazul” (1975 - pe şoseaua Buzău - Braşov); obeliscul „Buzău - 1600” (1976, în Parcul Crâng din Buzău); „Nud” (în incinta Spitalului judeţean Buzău - 1982); Monumentul pentru eroii Revoluţiei din decembrie 1989 (Buzău). Monumentul paraşutiştilor căzuţi în Revoluţia din Decembrie 1989 la Fundeni-Zărneşti, satul Ghizdita (1991).

A iniţiat Tabăra de sculptură de la Măgura, împreună cu ziaristul Paul Lampert de la „România Liberă”, pe care a coordonat-o 16 ediţii, ce semnifică cele 16 secole de atestare documentară cunoscută a Buzăului. Pentru fiecare ediţie realizând câte o sculptură: Piaţa de izvor (1970), Zbor (1971), Ambient (1972), Doamna Neaga (1973), Jertfa Brâncovenului (1974), Sipotul (1975), Semn pentru o bădâlie pierdută (1976), Ţărancă (1977), Întâmpinare (1978), Vlad Vintilă-Vodă (1979), Pârvu Mutu Zugravul (1980), Mioritică (1981), Trecere (1982), Ana lui Manole (1982), Martiriu (1983), Trecere (1984), Semn pentru oprimarea (1985).

I s-au acordat distincţii precum: Marele premiu pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici (1965); Premiul pentru Artă Monumentală al Uniunii Artiştilor Plastici (1976); Ordinul „Meritul Cultural”; medalia comemorativă „Ion Luca Caragiale” (2002); Premiul pentru sculptură la cea de-a treia ediţie a Bienalei „Ion Andreescu” (2002); Ordinul şi Medalia „Meritul cultural” în grad de Comandor, categoria C (2004). Cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani, a deschis o expoziţie retrospectivă - Treceri - la Galeria „Simeza” din Bucureşti, vernisată şi la Buzău în ziua de 20 octombrie 2000, prilej cu care a fost declarat Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău.

Constantin C. Găvănescul

Constantin C. Găvănescul, general de divizie (28 ianuarie 1871 - 11 august 1942), primul comandant al Forţelor Aeriene Române, s-a născut în satul Găvăneşti din Buzău. După terminarea şcolii primare şi a gimnaziului, a absolvit cursurile Liceului Militar din Craiova (1891) şi Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti (1893 cu gradul de sublocotenent).

A fost repartizat la Regimentul 3 Infanterie Dâmboviţa cu garnizoana în Târgovişte, în funcţia de comandant de pluton, timp în care a studiat şi la Şcoala Militară de Administraţie. În perioada 1901-1903 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război fiind primit în această instituţie ca profesor de istorie militară şi ajutor la Cursul de tactică generală. Datorită rezultatelor bune obţinute la catedră, a fost promovat inspector de studii la aceeaşi instituţie.

A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic (1913) ca şef de stat major al Diviziei 2 Infanterie Rezervă, la final acesta fiind numit profesor la Şcoala Militară de Infanterie. În gradul de locotenent colonel, Constantin Găvănescul a urmat cursurile Şcolii de Observatori Aerieni, obţinând brevetul militar de observator aerian nr.1 prin Înalt Decret Regal/I.D.R. nr. 1660 din 22/5 iulie 1915 şi în conformitate cu Legea organizării Aeronauticii Militare din 17/30 aprilie 1913 (I.D.R. nr. 3199/1913) a fost numit primul comandant al Corpului de Aviaţie, rămânând în funcţie până în mai 1916, când la intrarea României în Războiul de Întregire Naţională (1916-1919), a fost numit şef de stat major, apoi şef de stat major al Armatei 1 Române.

La 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de general de brigadă. În anul 1919 a revenit ca Director al Aeronauticii din Statul Major General, funcţie deţinută până când a fost numit şeful Misiunii militare ataşate pe lângă primul nostru regent Carol, însoţindu-l pe viitorul Rege (Carol al II-lea) într-o călătorie în jurul lumii, efectuată între 20 februarie-20 septembrie 1920.

După revenirea în ţară, a scris o carte în 5 volume cu titlul Ocolul Pământului în şapte luni şi o zi, şi a fost numit comandantul Diviziei 1 Infanterie, care avea comandamentul la Timişoara, funcţie pe care a îndeplinit-o până în anul 1925. Avansat la gradul de general de divizie, a ocupat pe rând, funcţia de comandant al Diviziei 19 Infanterie, al Corpului 7 şi 2 Armată şi al Corpului de Munte. În februarie 1932, a fost trecut în rezervă.

A fost decorat cu înalte ordine şi medalii şi s-a făcut cunoscut şi ca un apreciat publicist, lucrarea sa „Epopeea României. Războiul pentru întregirea neamului (august 1916-aprilie 1918)”, primind premiul Academiei Române.

Ștefan I. Vencov

Ştefan I. Vencov, academician, fizician, cadru didactic universitar (17 noiembrie 1899, Buzău, - 8 septembrie 1955, Marx Stadt, Germania), a absolvit la Buzău studiile gimnaziale şi liceul (la actualul Colegiu Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu” între 1914 – 1918), după care a urmat Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti (1918 - 1922). După absolvire a lucrat ca asistent la laboratorul de optică al Universităţii (1922) şi şef de lucrări (1939).

În 1930 şi-a luat doctoratul în fizică la Universitatea din Paris cu tema Dechardes par choc électronique dans l’hydrogène.

A fost conferenţiar de fizică experimentală la Institutul Politehnic (1944); profesor de fizică tehnică la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti (1948); rector al Institutului Politehnic Bucureşti (1951 - 1952); membru corespondent (1949), membru titular (1952), membru al prezidiului şi şeful secretariatului Academiei Române.

Şi-a adus importante contribuţii la iniţierea şi dezvoltarea cercetărilor de optică şi spectroscopie în România. A efectuat cercetări privind descărcările electrice în gaze, spectroscopia moleculară şi fotografia în infraroşu, şi studii experimentale asupra: luminescenţei vaporilor de hidrocarburi ciclice în descărcări fără electrozi; absorbţiei în infraroşu a clorati-thionilului, a cianogenului, a acidului monoclor sulfuric (1918 - 1939); absorbţiei în ultraviolet a aminelor (1943); evidenţierii punţilor de hidrogen (1952); spectrelor în infraroşu ale uleiurilor vegetale (1953).

Rezultatele cercetărilor sale se găsesc în numeroase studii precum: Rigidite des solutions colloidales (1932), Absorbtie cantitativă în ultraviolet a sticlelor foarte subţiri (1933), Punti de hidrogen şi spectre de vibratie (1942), Associations moleculaires et spectres de vibration des amines (1942), Spectres d absorption ultraviolette de quelques amines (1943), Fotografia în infraroşu, aplicaţii (1947).

A decedat la 8 septembrie 1955 în Germania (Marx Stadt, fosta Republică Democrată Germană/R.D.G.), unde participa la „Zilele Păcii”, organizate de Comitetul German al Păcii.

Constantin Marin

Constantin Marin (27 februarie 1925, comuna Băneşti, judeţul Prahova - 1 ianuarie 2011, Bucureşti) a fost compozitor, profesor, dirijor, fondatorul şi directorul Corului Madrigal (1963), primul cor de cameră din România. După absolvirea cursurilor primare în localitatea natală, s-a înscris la Şcoala Normală din Ploieşti, continuându-şi studiile la Şcoala Normală de băieţi din Buzău absolvită în anul 1943. La Buzău i-a fost încredinţată pentru prima dată conducerea unui cor, mai întâi pe cel al clasei, apoi ansamblul de formaţii mixte din oraş.

A urmat Conservatorul din Bucureşti (1944 - 1949) fiind licenţiat la dirijat cor. În paralel a urmat şi cursurile Facultăţii de Filosofie (pedagogie-psihologie 1945 - 1949) şi a dirijat coruri studenţeşti, profesionişte şi de amatori din Bucureşti (1949 - 1953), fiind totodată asistent la catedra de Pedagogie Generală a Universităţii din Bucureşti (1949 - 1952).

A fost: şeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creaţiei Populare (1954 - 1955); secretar al Consiliului muzicii din Ministerul Culturii (1960 - 1965); conferenţiar la catedra de dirijat cor la Conservatorul din Bucureşti (din 1960); dirijor al corului Madrigal (din 1963); director general al Operei Române din Bucureşti (1966 - 1969); şi membru al Uniunii Compozitorilor (din 1956). Doctor în Muzicologie şi Filosofia muzicii, profesor la Academia de Muzică din Bucureşti a fost doctor Honoris Causa al Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj şi ambasador UNESCO.

Cu Corul Madrigal a susţinut peste 35000 de concerte, din care peste 1980 în străinătate. A fost recompensat cu 9 titluri, premii şi distincţii în ţară şi în străinătate. Activitatea sa este menţionată în şapte dicţionare internaţionale de specialitate. A efectuat peste 30 de turnee artistice în străinătate (1969 - 1992), a participat la 54 de festivaluri muzicale internaţionale (1964 - 1994), din care 45 în străinătate, şi este autorul a peste 25 de lucrări corale.

A înregistrat: - în România la studiourile „Sahia”, „România Film”, 8 filme, 16 discuri şi 8 compact discuri; iar în străinătate, 7 filme şi 10 discuri, sub genericul „Arta construcţiei şi interpretării corale”.

A publicat volumul „Tinereţea lui Toma Caragiu” (Bucureşti 1993), contribuind cu câteva pagini la cartea lui Valentin Silvestru, despre Toma Caragiu (1985).

A fost decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Mare Ofiţer şi cu Crucea Patriarhală a Sfântului Sinod din România (2000); Premiul pentru „Vocaţia măiestriei artistice” oferit de Fundaţia Balcanii şi Europa (2006); iar pentru întreaga activitate a fost menţionat în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.

Proiectul bugetului de venituri și cheltuieli pentru anul 2025, sinteza secţiunilor de funcţionare şi dezvoltare, precum şi listele obiectivelor de investiţii pe anul 2025.

Program Încasări

Informare

Anunț privind Modificări în serviciile electronice ale Primăriei municipiului Buzău

Lista conturilor IBAN

în care se pot vira impozite şi taxe locale

Vă rugăm să menționați BENEFICIARUL și CUI-ul pe documentul de plată!

Alexandru Marghiloman

Traian Săvulescu

Constantin Al. Garofild

Pamfil Șeicaru

Nicu I. Constantinescu

Petre Antonescu

Ioan Irineu Mihălcescu

Constantin Giurescu

Mircea T. Bădulescu

Petre Antonescu

Vasile Voiculescu

George Emil Palade

Margareta Sterian

Constantin C. Arion

Ioan Peneș

Dionisie Romano

Constantin Angelescu

Gheorghe Gh. Costa-Foru

Gheorghe D. Marinescu

Florentina Ioniță-Radu

Grigore (Greg) Scărlătoiu

Benone Sinulescu

Marius Andruh

Costel Vânătoru

Mihail I. Bălănescu

Vespasian V. Pella

Traian Epure

Radu Vlădescu

Velimir-Vladimir Maximilian (Macsimilian)

Gabriel Cocora

Dan Puric

George Banu

Sorina Popescu

Sorin Harabagiu

Carmen Orban

Bogdan-Călin Enescu

Nicolae Istudor

Nicolae Daniel Jinga

Silviu Neguț

Călin-Petru Tătaru

Episcopul Chesarie

Cristea N. Chiru

Cornel Penu

Dan Dumitru

Doamna Neaga

Petre V. Zangopol

Carmen Postolache

Vasile Toader

Emil Boianovici

Grigore Baștan

Lucian Șercăianu

Ștefan Bârsănescu

Sfântul Sava de la Buzău

Coca Andronescu

Teodor Octavian Gheorghiu

Adelin Laurențiu Petrișor

Ștefan Octavian Ciurea

Adrian George Peticilă

Ștefan Minovici

Laura Kuhlmann (Postolache)

Leonard C. Nae

Ștefan Nicolae

Ion Andreescu

Grigore Constantinescu-Monteoru

Paul Costache

Lucica Mardale Dițiu

Ionel Tudorache

Alina Gearbă-Sell

Basil Iorgulescu

Vasile Cârlova

Nicolae Vaschide

Dumitru N. Seceleanu

Laurențiu Cazan